● Alexandru Grigorescu, Cîndva la Băneasa, Editura Vremea, 2009.

Pentru cei pasionaţi de cai, Alexandru Grigorescu (1929-2003) este un personaj aproape fabulos. Născut şi crescut în mijlocul cailor (tatăl său, Petre Grigorescu, a fost un cunoscut proprietar de cai de curse-galop), n-a ajuns jocheu, aşa cum şi-a dorit, în schimb a urmat Liceul Militar, pentru ca apoi să devină un inginer petrolist cu o carieră internaţională. Specialist în exploatarea zăcămintelor de petrol, a călătorit şi a lucrat prin toată lumea, pentru a se stabili, în 1982, în Germania. A scris trei cărţi, La Potou, Odinioară la Băneasa (1996) şi cea de faţă, toate de memorialistică şi toate despre anii de glorie ai hipodromului din Băneasa interbelică, demolat de comunişti în 1960: „Cărţile mele nu au fost scrise ca să-mi treacă timpul, nici cu vreo intenţie de întrecere – sînt unice prin tematica abordată – şi în nici un caz cu vreo rîvnă literară. Ele mi-au fost impuse de reala mea suferinţă şi a multora ca mine, dar şi de regretul multora din generaţia actuală care privesc spre vest, fiindcă atunci cînd întorc capul spre casă nu văd nimic“.

Nostalgie şi memorie, aşadar. Dar ce memorie! Omul ştia tot şi îi cunoscuse pe toţi, era o enciclopedie ambulantă. Se vede din fiecare pagină – scrisă cu o pasiune vecină cu obsesia amoroasă, cu un patetism şi o amărăciune constante şi vizibile – că poseda o memorie uluitoare şi, probabil, o bibliotecă pe măsură. Sute de nume de antrenori, proprietari, jochei şi cai umplu cele cîteva sute de pagini despre viaţa, de o bogăţie sportivă şi mondenă astăzi incredibilă, a hipodromului interbelic. Pare că nimic nu mai exista în afara curselor de cai, iar personajele, întîmplările şi atmosfera Bănesei de altădată au farmecul şi puterea de a te absorbi cu totul. Alexandru Grigorescu nu se alinta cînd spunea că nu aspectul literar îl interesa în toa