Bill este negru, iar Sărăţel – sur. Amîndoi sînt foarte prietenoşi cînd vine vorba de copii, execută cuminţi cercuri la trap, apoi merg în galop, iar micuţii căţăraţi în spatele lor chicotesc. Manejul de la marginea Timişoarei a fost probabil ospitalier în anii ’80. Acum este uşor prăfuit şi mai ales încremenit în căldura verii. La poartă stă de pază căţeluşa Maricica, scundă, mereu pierdută printre picioarele vizitatorilor şi foarte uşor de cucerit. Caii, atunci cînd nu defilează pentru copiii veniţi în vizită cu grădiniţa, se ascund la răcoare în grajd.
Pe lîngă Bill şi Sărăţel, sub acelaşi acoperiş mai locuiesc Micki Mouse, Gorun, Grifon, Navaro sau Cockney. În acelaşi grajd, cîteva boxe mai la dreapta, îşi au domiciliul Solfegiu, San Remo, Master One şi Zoro poneiul. Liniştea de la marginea oraşului îi obligă pe cai să rumege la infinit, nu doar fîn, ci şi lubeniţă, morcovi sau mere. Unii dintre ei primesc la masă musli. La demonstraţiile făcute în faţa copiilor, caii se comportă exemplar. Uneori tuşesc şi înfoaie nisipul din jurul lor, îşi agită cozile şi fornăie. Dată fiind diferenţa de mărime, oricine s-ar putea aştepta ca micuţilor să le fie frică de cai. Din contră, copiii sînt extaziaţi, abia aşteaptă să le vină rîndul la o tură şi ating caii fără teamă. Instructorul face o primă tură, îl conduce pe Bill cu stricteţe pe marginea terenului circular, îl atinge din cînd în cînd pe gît, îi transmite foarte clar prin semne ce are de făcut pentru a mia oară.
Patrick are 5 ani şi a mai călărit o dată un ponei. Experienţa trăită însă pe spatele lui Bill nu se compară cu nimic. Ianu, de aceeaşi vîrstă, purtător de ochelari gri, vrea neapărat să trişeze mecanismul şi să mai facă o tură. Nici lui nu-i e frică de cai. „Crezi că exisă animale mai mari decît caii? Nu! Ba există leii! Elefanţii sigur sînt mai mari! Şi urşii!“ La herghelia din Izvin se afl
