- argument -

Cezara a fost prima iapă a bunicului meu de care-mi aduc aminte. Ne născusem în acelaşi an şi pot spune că am crescut, ne-am jucat şi am muncit împreună. Priponitul, înhămatul, ţesălatul, adăpatul iepei au fost cele mai plăcute dintre atribuţiile gospodăreşti ale copilăriei mele. Cezara era singurul animal căruia i se permitea să-şi bage nasul prin hambare, să pască prin grădină sau să-şi vîre capul pe fereastra bucătăriei de vară şi să mănînce resturile de pîine uitate pe masă. Nu te puteai supăra pe iapă! Tot Cezara avea şi rolul de a-l duce acasă pe bunicul suit beat în căruţă de cei cu care petrecuse la cîrciumă după o zi de muncă. Era parte din familie în deplinul înţeles al termenului. La puţină vreme după ce eu mi-am dat disertaţia de master, Cezara a murit de bătrîneţe şi cu toţii am plîns ca la înmormîntarea unuia dintre noi.

Bunicul a oprit ultima ei mînză, căreia i-a spus Cezărica şi pe care o are şi acum. Pe toţi ceilalţi mînji făcuţi de Cezara de-a lungul anilor bunicul îi vînduse. La un moment dat, jumătate din caii satului ieşiseră din Cezara. Sătenii aşa îi şi ziceau bunicului: Ieparul. Pînă pe la sfîrşitul anilor ’90, încă mai putea fi văzută o adevărată herghelie, pe izlazul comunal. Acum, bunicul abia dacă mai ştie cîţiva oameni în sat care mai au cal. Mînzul de acum doi ani al Cezăricii abia l-a vîndut cu 180 lei în tîrg, la nişte ţigani. Calul nu mai are valoare, nu mai înseamnă mare lucru, pentru că nimeni nu mai munceşte pămîntul cu calul în satul bunicilor mei. Cineva şi-a luat un tractor şi în două zile ară la toţi sătenii, iar fînul şi lemnele se cară acum mai mult cu remorcile. Două zile am tot scris e-mail-uri şi am tot sunat ba pe la Institutul Naţional de Statistică, ba pe la Ministerul de Interne, pentru ca în cele din urmă să aflu că, de fapt, nu se ştie numărul de căruţe înmatriculate din România.

„C