Riscul falimentului statal

Putem aspira, fără eficienţa muncii, la o viaţă decentă? Merită menţinute sistemele administrativ-politice care generează risipă, proastă organizare, lentoare decizională, mită, stagnare socială, abuliţie şi lene? Care sînt stimulii de performanţă, acum cînd România se află într-o competiţie globală? Aceste întrebări n-au popularitate, deşi un răspuns corect ar putea schimba, în fine, faţa întregii ţări. Timp de două decenii, nenumărate majorităţi parlamentare au inventat tertipuri procedurale pentru păstrarea unor privilegii. Magistraţii, desigur inamovibili, pot şantaja instituţiile statului, fac grevă, se declară deasupra altor bresle şi cer, ca atare, garanţii pentru alte sporuri, compensaţii şi prime de vacanţă. Pensionarii îşi orientează simpatiile electorale în funcţie de cine le oferă „gratis“ mici, bere şi manele. Cine oare, dintre salariaţii bugetari, mai şi munceşte?

Sociologii privesc îngrijoraţi la acest tablou. Ceva nu e în regulă. Se munceşte prea puţin în această ţară. Recentul raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice (document disponibil online) afirmă că „rată de activitate a populaţiei în vîrstă de muncă (15-64 ani) s-a diminuat cu circa 20% (peste 2 milioane persoane) între 1990 şi 2004 şi reprezenta 63% în anul 2007, faţă de o rată de activitate medie a ţărilor UE-27 de 70,5%)“. Cei retraşi din activitatea productivă nu vor fi găsiţi sub soarele contemplaţiei Unului suveran, ci mai degrabă implicaţi în economia subterană sau agricultura de subzistenţă. Certificatele false de boală şi recomandările medicale pentru o pensie prematură sînt şi ele la ordinea zilei. Din 1990 pînă astăzi, numărul celor asistaţi s-a triplat.

Cei cu adevărat harnici şi productivi sînt împovăraţi de biruri nejustificate. Redistribuţia e inechitabilă şi, adesea, aberantă. Copiii orfa