Adevărul e că prima mea jumătate de oră în Transnistria am cam dormit. Am scuza că nu se întîmpla nimic. Pur şi simplu, o şosea banală cu nişte garduri mobile, lîngă care stăteau nişte poliţişti. Aceleaşi caschete înalte în stil sovietic, şi aici, şi dincolo, diferă doar culoarea uniformelor. Oamenii par relaxaţi, nici urmă de încruntarea şi ceremonialul cu care se privesc în ochi coreenii de Sud şi cei de Nord (şi mare păcat, Moldova ar putea face obiectiv turistic din graniţa încruntată, cum fac coreenii din Sud). Trecem deci de gardul mobil moldovenesc şi ne oprim în porţiunea a 30 de metri de şosea dintre cele două graniţe. Aici, şoferul nostru parlamentează ceva, se pare că ne face serviciul de a nu mai completa individual formularele de intrare în Transnistria, dar trebuie să dea şpagă. Pînă la urmă, dă şi şpagă, dar şi durează, drept urmare adorm. Cînd mă trezesc, îmi dau seama că plecăm, dar nu am primit paşaportul înapoi. Mă panichez, apoi înţeleg că nimeni nu l-a primit, aşa se întîmplă acolo: paşaportul rămîne la graniţă şi ai 10 ore să te întorci pe unde ai venit. Începe deci excursia noastră contratimp în Transnistria. Sîntem 12 experţi din diverse ţări, duşi într-un proiect al Organizaţiei Idis-Viitorul de la Chişinău, să cunoaştem la faţa locului problema conflictului îngheţat.

Intrăm imediat în Tighina/Bender şi mă gîndesc că e destul de ilogic să numim chestia asta Transnistria, pentru că are teritoriu şi dincoace de Nistru – aşa cum şi Chişinăul controlează 11 comune de dincolo de fluviu, care au luptat de partea moldovenilor în război. Tighina e un sat mai mare, doar urmele fostei cazemate sovietice ies în evidenţă, iar cînd ajungem la podul de peste Nistru, se văd un fel de tranşee săpate în pămînt, cu camuflaj deasupra. În fine, iată-ne la Tiraspol şi la prima întîlnire. Mergem la un ONG, care are sediul într-un fel de casă de cultură