Acolo unde cu opt ani în urmă se întindeau cinci hectare de ciulini şi scaieţi, astăzi se află Refugiul „Caii lupilor“. Un loc pe care Simion Crăciun l-a ridicat cu propriile mîini. Şi a făcut totul din pasiune pentru cai. Pentru că, după cum povesteşte, a trăit între cai din copilărie, pe cînd părinţii lui munceau la herghelia din Beclean. La 17 ani a făcut pentru prima oară pe ghidul într-o drumeţie călare; sau mai degrabă a făcut ce-şi închipuia el că ar trebui să facă un ghid. După cîţiva ani avea să afle în Belgia că un ghid la drumeţii călare înseamnă ceva mult mai complex decît îşi imaginase el cînd şeful hergheliei din Beclean îi ceruse să-i plimbe pe turişti pe dealuri.

Despre plecarea în Belgia spune că a plecat şi el din ţară aşa cum pleacă tot românul: să-şi încerce norocul. Mai întîi a muncit în construcţii, apoi Simion chiar a avut noroc şi a dat peste nişte belgieni interesaţi de cai. A învăţat de la ei tot ce nu ştia despre echitaţie sau ştia, dar prost. S-a întors acasă cu o maşină şi cu o rulotă plină de scule. Şi-a îngrădit pămîntul pe care-l cumpărase. A ridicat două cabane din lemn şi în jurul lor a amenajat o grădină, iar la intrarea pe străduţa pietruită, care urcă la refugiu, a prins în cuie o bucată de scîndură pe care a desenat un căluţ albastru cabrat. Cum banii agonisiţi i se duceau repede, a trebuit să înceapă modest, cu doi cai. Cunoştinţele lui belgiene şi-au trimis prietenii să facă drumeţii cu calul în România. Simion Crăciun a fost nevoit să închirieze cîţiva cai de la sătenii din Şieu-Sfîntu. Erau cam reticenţi sătenii, se temeau că le vor ajunge caii în Italia pentru salam. Simion a plecat din nou în Belgia, din toamnă pînă în primăvară, şi cînd s-a întors în sat a mai cumpărat cîţiva cai. „Caii lupilor.“ Numele refugiului e cum nu se poate mai potrivit. Pe vremuri, cînd un cal nu mai servea nevoilor stăpînului, cînd nu