Nu demult, Uniunea Teatrală din România, după cum sună titulatura completă (şi, cîteodată, ignorată) a ceea ce toată lumea numeşte, mai operativ, UNITER, şi-a ţinut Adunarea Generală avînd ca principal punct pe ordinea de zi (de unde o veni oare această expresie?) alegerea conducătorilor organizaţiei pentru următorii patru ani. Conducători, adică preşedinte, vicepreşedinte cu puteri executive şi Senat, plus comisie de cenzori (organ omniprezent – există aşa ceva şi la asociaţia de bloc – şi care pe mine, una, mă fascinează prin severitatea rece a denumirii şi utilitatea mai degrabă decorativă a funcţiei sale, acum, aici şi întotdeauna). Alegeri, car’ va’s’zică... Da’ mie să-mi spuneţi cu cine votez! Ei, cu cine? Cu cine-ai mai votat şi pîn’acu’!

Evident, fiind vorba despre chestiuni din domeniu, nu m-am putut abţine (vorba scorpionului din acea anecdotă genială) să dau o raită prin Scrisoarea pierdută – nu că ar fi existat vreo similitudine de situaţii (C’eşt’ copil?!), dar aşa, de amorul tutelarului nostru Nenea Iancu. Deşi, la drept vorbind, ca şi în piesă, onorabilul Ion Caramitru (care prezidează organizaţia din 1990) a avut nu majoritate (Te temi de vr’un balotaz?), nu majoritate, zic, ci unanimitate, candidînd domnia-sa, cum ar veni, de unul singur şi fără concurenţi. Păi de unde concurenţi? Cînd e să critice, să bîrfească, să înjure şi să se grozăvească, numeroşi sînt aceia care s-ar vedea foarte bine în rolul de şef al breslei; cînd e să treacă la treabă... Ca în cazul oricărei întreprinderi serioase, procedura alegerii forurilor conducătoare ale UNITER include depunerea prealabilă, de către oricine e interesat să participe la, nu-i aşa, cursa electorală, a unui proiect documentat privind intenţiile personale în chip de mai-mare al oamenilor scenei, viziunea de ansamblu asupra mersului Uniunii şi mijloacele de a concretiza toate acestea. Din cîte m