Cred că am o bază morală – măsurată în ani, nu în bani sau hectare – ca să discut, altfel decît disperaţii din jurul meu, despre meciul de fotbal România - Albania, cel care încă ne mănîncă zilele. Fără să mă dau solemn şi cu atît mai puţin înţelept, pot scrie, în 2010, că fotbalul albanez mi-a marcat destinul de paşoptist.
Era în 1948, prin iunie, avînd spre 18 ani, încă licean în a şaptea la „Matei Basarab“, cînd m-am dus pe Sărindar colţ cu Brezoianu, să dau concurs pentru un post de redactor la Sportul popular; am avut „la teză“ – ne adunaserăm vreo sută de concurenţi – să comentăm meciul din campionatul balcanic România - Albania 0-1, disputat în Giuleşti pe ziua de 2 mai.
DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la români Vuise tîrgul – Albania marcase în prima repriză, după care toţi băieţii aceia se aşezaseră, practic şi direct în poartă, şi nu le-am mai putut face nimic; nu mai ştiu precis cine jucase atunci în naţionala noastră – cred că în poartă era Valentin Stănescu, zis „Sifilon“, parcă în atac îl aveam pe idolul meu Bazil Marian, poate şi pe Petchovski, celălalt idol – nu are importanţă în faţa scorului, cert este că nu intra nimic, fiindcă cei 11 albanezi ocupaseră regulamentar linia porţii şi careul mic din care nu ieşeau, deloc impresionaţi că aveam 3-4 clase peste ei; nu se mai văzuse aşa ceva, a fost un meci epocal care s-a lăsat cu o mare jale extinsă, de altfel, pe întreg anul fotbalistic: peste o lună o luam, la Budapesta, cu 0-9, şi Nelu Valeriu, crainicul meciului, îşi închidea microfonul la 0-7, ca în toamnă, tot ungurii, pe ANEF, să ne mai dea 5 cu o echipă în care-i vedeam pentru prima oară pe unul Puşkaş în atac şi pe un altul, Grozics, în poartă, scos pe targă, leşinat, după cîte bombe ale lui „Petchi“ şi Iordache scosese atunc
