O bună bucată de vreme m-am gândit la Ozzy ca la o legendă decrepită la care ţi-e şi milă să te uiţi şi căreia i-ai face un bine dacă ai închide televizorul şi nu l-ai mai privi. L-am văzut cu toţii abia mergând, în "The Osbournes", l-am văzut având spasme, l-am văzut cerându-le, precum un bunic senil, copiilor şi soţiei să repete ce au zis, din cauza unei pierderi uşoare a auzului.
Am făcut mari eforturi ca să pot înţelege ce spune şi am crezut că din moment ce abia poate să vorbească, n-are cum să-mi placă ce o să cânte de acum încolo. El însuşi declara, în luna iunie, că faptul că trăieşte după excesul continuu de droguri şi alcool este un miracol medical şi că după ce va muri îşi va dona corpul pentru a fi expus la Muzeul de Istorie Naturală.
Anunţul că Ozzy Osbourne va cânta în Bucureşti a venit înainte de amintita declaraţie, dar exact pentru asta eram pregătită, să merg la concert ca la muzeu, să-l văd pe Prinţul Întunericului mumificat şi pus pe o scenă. Apoi am ascultat "Let Me Hear You Scream", de pe cel mai recent album Ozzy, "Scream", lansat la jumătatea lunii iunie. M-am minunat de el ca în faţa lui Yoda, maestrul de aproape nouă sute de ani, cu trupul puţin, cu faţa verde şi zbârcită, care merge anevoie în baston în "Războiul Stelelor", dar care are puteri incredibile şi mânuieşte sabia Jedi cu o uimitoare viteză.
Ozzy care cântă "Let Me Hear You Scream" nu are nimic în comun cu ruina din "The Osbournes", ci cu un star rock cu vreo 20 de ani mai tânăr, iar cronicarii muzicali care l-au văzut anul acesta în concerte scriu că face o treabă bună pe scenă, singurul lor regret fiind acela că nu l-au auzit cântând mai multe piese de pe noul album. Aşa că mă voi duce la concert nu ca să văd o legendă îmbălsămată. Ci o legendă pur şi simplu.
O bună bucată de vreme m-am gândit la Ozzy ca la o legendă decrepită la care ţi-e şi milă
