Lumea îl cunoaşte drept nea Oniţă, taximetristul. Este cel mai vechi practicant al acestei meserii din Giurgiu, şi nu are de gând să se oprească aici.

Îl găseşti în zona de la „Maiorescu”. Asta dacă ai noroc, pentru că de obicei este pe traseu, cu clienţii. „Voi face lucrul ăsta cât mă vor mai ţine puterile. Acum sunt în formă, asta e cel mai important” spune Ionel Anghel.

Făcând o comparaţie cu perioada de dinainte de Revoluţie, taximetristul susţine că atunci oamenii erau de cuvânt, ţepele lipseau şi se făcea şcoală.

Asculta rock clasic şi Europa Liberă

„Ţin minte că am luat un cablu de la sudură şi am modificat un aparat de radio. Trăgeam muzica pe magnetofon. Uneori mai intra pe bandă şi Cornel Chiriac, dar aveam grijă să îl şterg de-acolo chiar dacă îmi plăcea tipul. Nu vroiam să risc” susţine Ionel Anghel.

Înainte de a deveni taximetrist, nea Oniţă a început să lucreze la Şantierul Naval. „Construiam vapoare pentru vietnamezi. Le trimiteam pe bucăţi, cu trenul, că altfel le interceptau americanii şi le bombardau”. A stat şase ani la Şantier însă a plecat dezamăgit de faptul că mereu i se puneau beţe în roate atunci când trebuia să avanseze „în grad”. A trecut la Întreprinderea Textilă „Dunăreana”, proaspăt deschisă în oraş, însă nici la „războaiele de ţesut” nu s-a simţit împlinit. În 1976 s-a decis să facă şcoala de şoferi, apoi a trecut imediat la taximetrie. „Chiar dacă nu aveam carnet, ştiam totul despre maşini şi motociclete. Meşteream la ele non-stop. Mecanica m-a ajutat să devin taximetrist” spune Ionel Anghel.

A devenit angajat la Întreprinderea de Gospodărie Comunală (ICO) cea care avea în subordine taximetrele. „În Giurgiu existau cam 30 de taxiuri. Erau angajate şi două femei” menţionează Ionel Anghel.

Acesta susţine că giurgiuvenilor le plăcea foarte mult să se plimbe cu taxiurile. „Trei lei costa un ki