Ca şi astăzi, prima modernitate românească deschide o epocă inovatoare pentru societate: crearea de legi şi instituţii. Totul este (era) de făcut: şcoli, spitale, regulamente, tribunale, coduri, reviste, jurnale, teatre, drumuri, agricultură eficientă etc.
Pentru a face accesibile tuturor noile reguli, noile norme după care urmează să se organizeze societatea, se inventează organe de „publicarisire“. Cuvîntul „Manual“, preluat de la francezi, ajunge să servească orice regulă şi categorie socială, fie că este vorba de vulgarizarea unor norme, fie că este vorba chiar de un regulament mult mai accesibil prin intermediul unui manual. Apar astfel Manualul soldatului, Manualul slujbaşilor casnici, Manual de „iconomie domestică“, Manualul şcolarului etc. Dar dacă manualul are un public limitat, presa (sub diferite forme şi aspecte) ţinteşte să ajungă în cele mai îndepărtate colţuri şi să „lumineze“ diferite minţi. Nu este vorba aici de presa de „consum“, ci de presa oficială cu scop bine precizat: acela de a transmite un mesaj educativ şi formator.
DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări De pildă, printr-un ofis domnesc din 14 mai 1839 se prevede înfiinţarea Buletinului Sătesc, organ de presă a cărui menire este de a-i ţine la curent pe sătenii Moldovei cu lucrurile care îi privesc. Duminică de duminică, publicaţia ar trebui să sosească în sate pe spezele locuitorilor. De teama de a nu rămîne cu buletinul nevîndut şi mai ales necitit, legea obligă satele să-şi facă un abonament. Dar cine în sate ar trebui să se ocupe de „popularizarea“ schimbărilor inerente progresului? Cine să tălmăcească pe înţelesul norodului „jurnalul“ scris la Capitală? Medicul, învăţătorul, preotul capătă roluri importante şi esenţiale în opera de modernizare şi reformare a
