Mai ţineţi minte, din copilărie, o povestioară tembelă despre „fetiţa care l-a luat pe nu în braţe“? Mă rog, era vorba despre o fetiţă care nu făcea nimic din ce era rugată pentru că era ocupată să-l ţină în braţe pe „nu“, care scăpase dintr-o călimară de scriitor. (Ţin minte că încercam constant să-l vizualizez pe acest „nu“ şi-mi ieşea cumva un „nu“ caligrafiat în negru cu înflorituri baroce de condei şi teribil de agitat în braţele fetiţei aceleia.)

Mi-am amintit povestea asta după ce am citit deunăzi o critică devastatoare la noul roman al americanului Jonathan Franzen, Freedom, apărut în Statele Unite undeva la finele lui august. Spun „devastatoare“ nu neapărat pentru că argumentele recenzentului respectiv ar fi fost (toate) întemeiate fără putinţă de tăgadă, ci pentru că textul mustea de răutate. Criticul ţinea strîns în braţe un „nu“ scris de data asta cu majuscule, greu şi fără de nuanţe. Textul era scris de parcă bietul Franzen i-ar fi sedus omului nevasta, i-ar fi suflat un post bine plătit de sub nas, i-ar fi furat hainele şi portofelul şi l-ar fi lăsat apoi, gol, lîngă un onorabil salon de nunţi din Midwest. Ideea generală era că personajele romancierului sînt atît de banale că nu fac decît să tragă în aceeaşi banalitate şi scriitura lui. Desigur, tot ce a moşmondit Franzen vreme de vreo nouă ani la romanul ăsta – şi la altele ale sale – a fost teribil de apreciat de alţii; cititori şi critici deopotrivă. Laolaltă cu cinstita porţie de adoraţie vine, implacabil însă, şi scuipatul în ciorbă.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp Naşterea lui Gică Contra se petrece fără mari convulsiuni. O temă mai mult sau mai puţin de interes public sau măcar obsedant de prezentă, şi pruncu-i gata. O tînără îşi rupe coloana, după ce se aruncă în Dîmboviţa cu un pian meşterit acasă cu prietenii, într-un c