„Copilul, încălecat pe băţul său, gîndeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul; şi cade jos, crede că l-a trîntit calul, şi pe băţ îşi descarcă mînia în toată puterea cuvîntului...“
Nu-i vreme de dat bani pe saci plini cu jucării. Dar şi dacă n-am fi fost bîntuiţi de criză şi de măsuri bezmetice împotriva ei, tot n-am putea ţine pasul cu oferta imensă de jocuri şi jucării îndesată pe rafturi, la tot pasul: munţi coloraţi de plastic, cauciuc, carton sau hîrtie, transformaţi în păpuşi, maşini, trenuleţe, mingi sau cd-uri cu jocuri ar putea înghiţi bugetul unei familii pe următoarele trei generaţii care ar vrea să o ţină tot într-o distracţie.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajos Dar, la urma urmei, de ce îi cumpăr copilului meu o jucărie/un joc? Din punctul lui de vedere, dar şi al meu, ca să se amuze. Aşteptările mele însă nu se opresc aici: îmi doresc ca prin joc să afle – cum se construieşte o casă, de exemplu; să înveţe – adunarea sau literele; să-şi dezvolte deprinderi – să mînuiască corect o şurubelniţă sau o pensulă. Şi să-şi dezvolte creativitatea, limbajul, imaginaţia. Dacă-i aşa, dacă acestea sînt aşteptările mele, atunci un ursuleţ de pluş care dansează în ritm de cha-cha nu mă ajută prea mult. Şi nici pe el. E doar un obiect amuzant, aşa cum ar putea să fie şi un cartof care seamănă cu un şoricel. Asta înseamnă că se va plictisi curînd de el. Aşa cum, de altfel, s-ar putea plictisi de orice jucărie, oricît de scumpă, colorată şi rîvnită ar fi ea, dacă ne vom rezuma şi eu, şi el, la a urmări instrucţiunile de folosire ale obiectului.
Ce vreau să spun: a-i oferi copilului o jucărie/un joc este doar un pas dintre cei care mă vor duce la împlini
