În imaginarul figurativ al expresiilor româneşti, calul are în genere un rol transparent, previzibil şi utilitar: e de dar (şi nu se caută la dinţi), de poştă (pus la alergătură), de bătaie (instrument al muncii sau ipostază a obsesiei). E, totuşi, superior măgarului (de unde decăderea acţiunii de a face din cal măgar) şi boului (din invidioasa constatare că boii ară şi caii mănîncă). Etalonul celebrităţii (nu neapărat pozitive) e calul breaz (cu o pată albă pe frunte sau pe bot), iar ilustrarea grabei e mîncatul sau băutul la botul calului (ca la han, cînd călăreţul rămîne afară, în picioare, alături de animal). Repertoriul banalităţii cotidiene e însă tulburat de două expresii – cai verzi pe pereţi şi la Paştele cailor – în care caii evocă straniul, fantasticul şi chiar imposibilul. Cele două formule trezesc curiozitatea prin lipsa lor de transparenţă, prin originea neclară a asocierii ilogice. Ambele poartă o puternică amprentă balcanică, avînd echivalente în limbile din jur.

Prima imagine e deopotrivă absurdă şi grăitoare: desigur, în lumea culorilor naturale nu există cai verzi, dar asocierea poate evoca destul de bine halucinaţiile (prin analogie cu stelele verzi – descriere aproape realistă a petelor luminoase percepute în starea de ameţeală); plasarea pe pereţi conferă vedeniilor o anume consistenţă. Acţiunile utopice – a vedea, a visa, a căuta, a umbla după cai verzi pe pereţi – urmează o logică a fanteziei; cu totul absurdă pare însă construcţia cu verbul a spune: „Nu-mi tot spuneţi cai verzi pe pereţi, eu sînt Stan Păţitul“ (Ion Creangă). În secolul al XIX-lea, asocierea apare destul de des, dovedind că formula colocvială cai verzi (pe pereţi) era deja lexicalizată, cu sensul „fantezii, basme, minciuni“. Expresia nu putea lipsi, cu uzul ei curent, din textele lui Caragiale (o găsim, de exemplu, la Pristanda: „Ştiu că o să mă ocărască, o să mă ba