După patru ani de convieţuire, continuăm să fim doi străini. Ne intersectăm în fiecare clipă, suntem ce mai! nedespărţiţi aproape 365 de zile pe an de când concediile au devenit un concept aproape mitic şi de când distanţa faţă de „acasă” se va fi mărit cu sute, mii de kilometri pe secundă până când acel loc iată!, s-a transformat într-un concept ce nu-mi mai spune aproape nimic.

Ne tolerăm, iar în clipele de reverie, de zgâlţăială afectiv-urbană aproape violentă, mi-e dat să înţeleg de unde totuşi această atracţie nebună, de unde această neputinţă de a trăi unul făr’ de celălalt, de unde această formidabilă capacitate de a ne trezi unul lângă altul fără dorinţa de a ne lua într-o zi câmpii.

Cândva însă am trăit şi vremuri mai bune. Atunci când ne vedeam mai puţin. Cam o dată, de două ori, pe an. Îmi amintesc, eram plini de fiori, de goluri adolescentine în stomac în dimineaţa zilei în care urma să ne îndreptăm unul spre celălalt, unele care nu se vor fi risipit decât târziu, pe drumul de întoarcere şi metaformozat într-o promisiune: cândva, mă voi întoarce pentru a rămâne.

Pentru că cele mai frumoase clipe ale descinderilor mele tinereşti în Bucureşti – despre această poveste de dragoste vorbim în cele din urmă (doar nu era să păstrez retoric suspansul până spre capăt) – se vor fi consumat într-un perimetru nu mai lung de doi-trei kilometri – pe Magheru-Bălcescu. Mereu pe partea stângă cum vii spre Inter, într-un ritual respectat cum altfel, decât cu sfinţenie. Centimetru cu centimetru. Atingând cu vârful degetelor zidurile şi amestecând între ele straturi de var. De la coloanele ce ascund privirii micile spaţii comerciale de la Romană până la crucea în memoria revoluţionarilor din faţa librăriei Noi, trecând prin faţa hotelului Ambasador, pe lângă librăria Sadoveanu, cinema Patria, cu câte o pauză de minute bune de linişte în Biserica Italiană.