În satul vechi,

calul era perceput ca un animal ambiguu, din tigvă pînă-n potcoave.

Căpăţîna de cal înfiptă în parul porţii împiedică pătrunderea în gospodărie a duhurilor rele. Şi totuşi, în mitologia ţărănească, calul este cel care trece sufletele morţilor în lumea de dincolo. Potcoava găsită e norocoasă, de aceea e bătută pe uşi şi praguri. Urma ei pe pămînt, care rimează cu forma de corn a Lunii, era interpretată ca o matrice, ca un semn de fertilitate viitoare. Folosită şi în farmecele dinainte de măritiş, ea agăţa în cîrligul său iubirea flăcăilor; dar bătută pe uşa casei, agăţa farmecele rele, oprindu-le. Potcoava e talpa calului, contactul cu teluricul şi cu duhurile rele ale tenebrelor; de aceea aduce noroc de bani, pentru că banul vine de la dracu’, chiar dacă ni-l dorim.

În legendele ţărăneşti, calul e blestemat de Dumnezeu pentru că a refuzat să-L ducă în spinare, zicînd că are treabă să mănînce; Dumnezeu l-a pedepsit atunci să nu se sature niciodată. La fel l-a blestemat şi Maica Domnului, atunci cînd acesta fornăia şi tropăia lîngă ieslea Pruncului, nelăsîndu-l să doarmă. Şi totuşi, în textele ţărăneşti – „Bun e calul săracu’ / că el îţi poartă trupu’ / în trezie şi-n beţie / şi la timp de grea urgie“. Mortul nu e dus la groapă niciodată cu calul, ci cu boii. În schimb, în basme, calul e cel care îl poartă pe erou pe tărîmul duhurilor.

Boul şi calul au avut de ales la începutul lumii: care va mînca fîn şi care – ovăz, care va merge fără grabă, dar va trage din greu, şi care va alerga cu feciori în spinare, dar va fi fălos, care va fi mîncat de oameni şi care – de cîini. Fiecare a ales în legea lui. A existat apoi un tîrg între bou şi cal, căci la început calul avea coarne şi boul avea dinţii mari. După blestemul lui Dumnezeu, calul şi-a dat coarnele pe dinţi, ca să poată mînca mult. De pe urma acestor alegeri, calul a rămas