„Sîntem ultimii oameni, dom’le, la nimic nu ne pricepem, sîntem coada Europei.“ Am auzit replica asta, sub diverse forme, la o sumedenie de taximetrişti, politicieni sau ziarişti. La noi, totul e jegos, puturos, îmbîcsit. La vest de Curtici, totul străluceşte, este viu, teafăr şi profitabil. Vulgata bunului taximetrist, potrivit căreia ce era mai bun în economia românească s-a privatizat la preţuri ridicole sau s-a închis în urma unei obscure cabale a marii finanţe iudeo-masonice internaţionale, mă scoate din sărite. „Zi, dom’le, unde e bine în ţara asta, zi unde sîntem noi mai buni“, continuă invariabil taximetriştii, de cîte ori îmi văd în retrovizoare figura sceptică, total în dezacord cu teza mizeriei naţionale atotcuprinzătoare.
Iaca, dau exemple. Trei. Primul este chiar din breasla lor, a taximetriştilor. După ani de domnie a „corsarilor“ neautorizaţi, fără licenţă şi degrabă-jupuitori-de-venetici, piaţa taximetriei bucureştene este surprinzător de civilizată în raport cu alte oraşe mari din statele membre. Recunosc că sînt un frecvent utilizator de taxi în Bucureşti şi nu prea mi s-a întîmplat să am surprizele pe care le-am avut, spre pildă, în Bruxelles. Acolo, într-o staţie plină (20-30 de maşini care aşteptau în Place Schumann) a trebuit să duc amarnică muncă de lămurire pentru a fi transportaţi pînă în Rogier. „Sînt numai trei staţii de metrou, nu vedeţi că traficul e aglomerat, nu vreau să vă iau“, am auzit de la cam jumătate dintre şoferi. În alte ocazii, pe ploi bruxelleze clasice (mocăneşti, reci şi antipatice), este o adevărată aventură să găseşti un taximetrist liber care să dorească să te ia de colo-colo. Pur şi simplu, refuză cursele, dacă li se pare că nu sînt suficient de profitabile. Cam ca în Bucureşti, acum vreo 10 ani. E drept că, după ce i-am lăudat pe şoferii români de taxi, trebuie să nu uităm felul bezmetic în care se poartă în