Turan îşi opri oamenii înainte de vîrful dealului, cu o mişcare bruscă din mîna stîngă. Printre copaci se vedeau fumurile de la casele din vale. Descălecă şi el şi se duse cu băgare de seamă către vîrf, să nu-l vadă ghiaurii. Bătuse cale lungă, de la sălaşurile tătarilor de lîngă Volga, pînă aici. Spera să mai vină măcar o dată cu pradă bogată. Ocolise cu dibăcie sătucul unguresc de unde se scotea sare, ca să nu alerteze trupele regale de la Sighet. Avusese de-a face cu ele şi nu i-a plăcut. Acum era printre stejarii care străjuiau vîrful dealului, printre tufe de aluni care-i ofereau un loc excelent de observare. De sus se vedeau cele cîteva căsuţe şi, pe lîngă ele, cîţiva boi, cai şi oameni la lucru. Era mijlocul lui septembrie, perioadă în care localnicii îşi aduceau de pe cîmp roadele anului ce se îndrepta spre final. Exact momentul pe care Turan îl aştepta. Mai fusese aici cu doi ani în urmă, cu aceeaşi ocazie: jaful. Zîmbi aducîndu-şi aminte: luase atunci şase vaci, cinci cai şi două fete din satul pierdut între munţi. Bisericuţa aflată la adăpostul pădurii n-a scăpat neobservată, şi el, cu mîna lui, a incendiat-o. E drept, n-a mai stat să o vadă arzînd în întregime, că se vedeau trupele ungureşti pe cealaltă parte a rîului, dar a plecat spre Bug cu ceva pradă luată din zonă şi cu certitudinea că bisericuţa va fi distrusă în întregime. Pe atunci avea în subordine 80 de călăreţi, astăzi are doar 50, dar îi ajung pentru ce vrea să facă. Acum, se pare că localnicii şi-au mai revenit. Erau animale prin curţile oamenilor. Porcii se lăfăiau în mica vale, la adăpost de căldura soarelui, dar ei nu prezentau interes pentru tătari. Ia uite, îşi spuse, bisericuţa e la locul ei! Pe Allah! Trebuie să mă ocup de ea de data asta – îşi spuse Turan încruntîndu-se. Îşi aduse aminte de poveştile bunicului său, spuse în lungile nopţi de iarnă de pe malurile Volgăi.

Cică