În sfîrşit! – mi-am zis eu cînd am fost invitat de către Institutul Român de Istorie Recentă la o şcoală de vară cu această temă. În sfîrşit cineva evocă această temă sensibilă sub semnul unei alternative, al unei minime diversităţi posibile de unghiuri de abordare şi reflecţie. Iar discuţiile născute cu această ocazie între participanţi au fost pe măsura aşteptărilor.

De cele mai multe ori cînd se pune problema unui „muzeu al comunismului“, discuţia se poartă în jurul... necesităţii de a-l face: „este pur şi simplu scandalos ca la 15 ani de la năruirea acestui sistem să nu avem un asemenea loc de memorie“ – se revolta Vladimir Tismăneanu în urmă cu cinci ani. Au mai trecut cinci ani, şi încă nu avem. Mai grav este însă, mi se pare, că nu avem încă nici o gîndire asupra menirii unui asemenea „loc de memorie“, ca şi cum aceasta ar fi de la sine înţeleasă.

Întrebarea de ce? nu numai că nu se pune, dar este percepută, implicit sau explicit, ca fiind de-a dreptul reacţionară. Or, răspunsurile la această întrebare sînt multiple: ca să nu se mai întîmple, ca să înţelegem cum a fost posibil, ca să ne amintim victimele şi/sau călăii, ca să înţelegem mai bine mecanismele dictaturilor, oricare ar fi acestea, sau pur şi simplu ca să nu uităm această perioadă dramatică a istoriei noastre... Nu toate sînt echivalente şi fiecare are sens în funcţie de un proiect sau altul de societate. Altfel spus, ca întotdeauna, memoria (şi uitarea...) trecutului se află în slujba valorilor prezentului şi se înscrie într-un discurs identitar: „memoria instituţionalizată ajunge întotdeauna pe făgaşul identităţii“ – spunea un specialist în memorie socială.

DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertul Dar care este actualmente acest „discurs identitar“ sau măcar care sînt variantele sale m