Nu ne naştem ştiind ce înseamnă ruşinea, acest sentiment se dobândeşte prin educaţie şi constă în resimţirea simultană a mai multor stări: vinovăţie, regret şi dezamăgire. Însă în ce măsură trebuie ea insuflată copiilor?
Un copil neruşinat este spaima oricărui părinte. Dar felul în care le vorbim celor mici despre ruşine şi în care le insuflăm acest sentiment trebuie dozat cu înţelepciune. Altfel, riscăm să-i transformăm în copii timoraţi şi complexaţi, avertizează specialiştii. Copiii se nasc complet liberi, fără limite impuse în afară de instincte. Tocmai de aceea, în funcţie de regulile familiei şi de societatea în care creşte, ca parte a procesului de socializare şi de adaptare, copilul începe să respecte limitele impuse de adulţi şi de apropiaţi. Iar când nu face acest lucru, ar trebui corectat, pentru a-i ajuta integrarea, învăţând copilul inclusiv ce înseamnă ruşinea. Pe de altă parte însă, noţiunea de lucru sau de faptă „ruşinoasă" poate însemna altceva pentru fiecare în parte. Acest lucru derutează copiii, mai ales dacă sunt mai mici de patru ani şi nepregătiţi să înţeleagă complexitatea noţiunii de ruşine.
Arată-i unde greşeşte, nu-l condamna
După patru ani, copilul începe să înţeleagă şi să cultive relaţiile cu restul lumii. Mai mult decât atât, înţelege şi faptul că afirmarea propriei personalităţi şi definirea propriului mod de a fi trebuie să se facă după o serie de reguli. Prin urmare, atunci când regulile nu îi sunt clare şi le încalcă, copilul poate resimţi ruşine. În aceste cazuri, el trebuie ajutat în primul rând să înţeleagă ce trebuia să facă pentru a nu greşi şi trebuie insistat mai puţin pe măsurile care să-l facă să se simtă vinovat şi ruşinat de fapta lui. În caz contrar, riscăm să inducem copilului o stare de anxietate care îl va opri să gândească şi să acţioneze spontan de teamă că şi altă dată va greşi.
Pudoarea vine