Iubitor de antiteze cam exagerate, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului (nu mai e nevoie, sper, să explic începutul acesta de frază) rămâne Traian T. Coşovei şi în Aerostate plângând.
În ultimii ani, Coşovei a făcut o figură de autor mai degrabă industrios decât prolific, publicând (la edituri mici şi mijlocii) carte după carte, într-un ritm de-a dreptul descurajant. Nu cred că vreun cronicar literar de azi s-ar putea lăuda că le-a citit pe toate sau că măcar a auzit de toate. După un start bun (Ninsoarea electrică, 1979), foarte bun chiar (1, 2, 3 sau..., din 1980, rămâne un volum absolut splendid), salutat ca atare de critică, a urmat, în trepte, căderea: Cruciada întreruptă (1982), Poemele siameze (1983), În aşteptarea cometei (1986), Rondul de noapte (1987), Bătrâneţile unui băiat cuminte (1994), Mickey Mouse e mort (1994), Ioana care rupe poeme (1996), Patinează sau crapă (1997), Percheziţionarea îngerilor (1998), Lumină de la frigider (1998), Bună dimineaţa, Vietnam! (1999), Mahalaua de azi pe mâine şi Pisica neagră, pisica moartă (2000, respectiv 2001, ambele în colaborare), Vânătoarea pe capete (2002), Greva căpşunelor (2004). Aceasta, numai în ce priveşte volumele de versuri.
Numărătoarea începută cu 1, 2, 3 sau... pare, aşadar, să continue nestingherit. Personal, nu fac din asta un capăt de ţară. Traian T. Coşovei e genul de poet care, chiar şi atunci când îmi displace, tot mă determină să admir ceva, acolo: ori un fragment, ori o imagine, ori o idee, ori o intuiţie. Sunt convins că o selecţie exigentă din enorma cantitate de reziduuri l-ar putea propulsa uşor în prima linie a poeziei actuale. Dovada cea mai clară o reprezintă antologia Băutorii de absint (2007), în care, lângă Nichita Danilov, Ion Mureşan, Ioan Es. Pop şi Liviu Ioan Stoiciu, Coşovei nu se face deloc de râs. (Dimpotrivă, aş spune că adesea le d
