Gabriel Liiceanu îşi scoate şcolăreşte notiţele. Tremurul din glas îi trădează emoţia. Pe scaunul ei, laureata Premiului Nobel pentru Literatură are pumnii strînşi. Filozoful romån propune o temă legată de patrie. Autoarea germană, cunoscută pentru obsesia ei legată de dezrădăcinare, ripostează: „Aş prefera cuvîntul acasă“. Dar patria e limba, insistă amfitrionul de la Humanitas. „Sintagma a fost folosită prea des de emigranţii urmăriţi politic de naţional-socialişti“, precizează Herta Müller, întrebîndu-se, mai mult pentru sine: „Dacă limba-mi este duşmănoasă, la ce îmi foloseşte?“. Tot ea îşi dă singură răspunsul, în aplauzele celor aproape o mie de participanţi: „Patria este ceea ce nu poţi lăsa, dar nici nu poţi lua cu tine. Tîmpita asta de patrie vine cu tine. Nu scapi!“. Gînditorul romån încearcă să egaleze avansul, în partida de vorbe de pe ringul de la Ateneu: „Obsesiile dumneavoastră au fost şi ale altora“. Scriitoarea apreciază că aceia care afirmă că au fost „minoritari“, în timpul comunismului, ar fi trebuit să-şi fi dat drumul – să protesteze – pentru a se vedea că sînt „minoritari“. Aluzie fină la pretinsa dizidenţă a unora. Gabriel Liiceanu nu poate ieşi din corzi. Insistă: „A fost o generaţie care nu s-a simţit niciodată acasă în limba ei. Sînt oamenii şi acum traumatizaţi?“. Herta Müller punctează: „Timpul lui Franco a trecut“, şi aminteşte cum firul care o lega de „acasă“ s-a întreupt, „atunci în 1987, cînd am fost dată afară“ (din ţară – n.r.). „Romånii au rămas într-un colaj cu multe găuri“, punctează din nou scriitoarea de limbă germană, luînd discuţia pe cont propriu: „Dacă aş vrea să vin, nu mai am pentru cine. Toţi sînt plecaţi. Ce aş fi făcut aici cu nişte cărţi? Cărţile erau şi o cale de a te eschiva. Un gest personal, onest, de a scrie cărţi curate, nu era un gest împotriva sistemului“. Gabriel Liiceanu: „De ce sînteţi atît de încrîn