Ciudate vremuri! C’était un temps déraisonnable, zice Aragon şi cîntă Léo Férré. Aşa o fi fost întotdeauna? Am ajuns să deschid televizorul numai pentru sport, muzică sau, rar, pentru vreun film, pe un program fără reclame. Perioada petrecută în Japonia, cu doar CNN şi BBC World disponibile în engleză, mi-a fost de mare ajutor, m-a spălat un pic, dar nu îndeajuns. Cum nu ţin minte numerele programelor pe care le caut, sînt nevoit să le iau, de fiecare dată, la rînd, şi să trec îngrozit prin vocile iritate, mahalageşti, răstite ale comentatorilor noştri politici, prin vorba vulgară, agramată şi stupidă a comentatorilor sportivi. Nu-l înţeleg pe profesorul Marcus care are puterea să urmărească totul cu, încă, umor. Dar îl invidiez pentru perla pe care a surprins-o acum o săptămînă şi mai bine pe Realitatea: pe burtieră, a tot defilat o ştire despre „casa matematicianului Babeş-Bolyai“, care nu putea fi renovată din lipsă de fonduri. Profesorul Marcus era scandalizat de nivelul la care a ajuns cultura generală a realizatorilor TV. Uşor, uşor, îşi pierde şi domnia sa umorul. Sîntem pe calea cea bună. Eu mi l-am cam pierdut. Din ce în ce mai des regret, inavuabil, cenzura. Dar ce zic eu, cenzura? I-aş ucide, i-aş strînge de gît. Cine le-a pus pixul în mînă? Cine-i lasă în faţa microfonului? Şi nu e vorba numai despre politică, societate, economie. „Aş scoate în afara legii grupurile de lectură şi discuţiile despre cărţi de pe Internet“, spune Amy Bellette, personajul lui Philip Roth. La fel aş proceda cu forumurile de discuţii despre filme. M-a înspăimîntat stupiditatea opiniilor despre Marţi, după Crăciun, suficienţa cu care unul sau altul îşi dau cu părerea despre viaţă, lejeritatea cu care se emit sentinţe definitive despre căsnicie, despre adulter, despre dragoste. Ce să mai spun despre indecenţa cu care e comentată acum viaţa lui Adrian Marino, a lui Oskar Pa