Sergiu Nicolaescu mi se destăinuia cândva că marele ţel al vieţii lui a fost să nu scape din filme paginile înălţătoare ale istoriei Româneşti. Şi asta a înfăptuit. Într-o jumătate de secol de cinematografie, din mintea şi sufletul lui s-au născut filmele: „Mihai Viteazul", „Dacii", „Mircea", „Războiul de Independenţă", „Noi, cei din linia întâi", „Povestind al Doilea Război Mondial", „Oglinda", „Luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz".
După cum au rămas în memoria neamului celebrele ecranizări după romanele „Ciuleandra", „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" şi altele. Îl întreb pe maestrul Sergiu Nicolaescu dacă simte pe undeva în suflet regretul că nu a apucat să ecranizeze vreun alt roman al literaturii române. „Îmi pare tare rău că n-am făcut un film după «Fiul risipitor» al lui Radu Tudoran. Mi-a ocupat lungă vreme gândurile acest proiect după «Fiul risipitor», dar nu am reuşit să găsesc actriţa potrivită pentru un asemenea rol senzaţional." Eroina principală este o uluitoare femeie, femeie prin orice por, un teribil mănunchi de semne de întrebare, un teribil mănunchi de semne de mirare. Permanent la punctul de fierbere cu patimă şi uitare de sine pentru dragostea ei, fidelă şi inexplicabilă. O arşiţă a iubirii pentru bărbatul care venea şi pleca din viaţa ei ca un navetist tiranic, nenorocindu-i soarta.
„Este tipul de femeie, această eroină din «Fiul risipitor», către care am năzuit toată viaţa, pe care am căutat-o toată viaţa şi n-am găsit-o. Dar dacă stau să mă gândesc mai bine, această femeie uluitoare pot zice că era mama mea." Îmi amintesc când confesiunea maestrului Nicolaescu era tremurată de lacrimi că îmi povestea cum mama lui, olteancă din Tg. Jiu, luptătoare ca cercetaş pe front, îi dădea să sugă din sânul sfânt al ei şi îi cânta cântece patriotice. Biroul de acasă al maestrului Serg