Sintagma om de treabă e bine cunoscută si, desigur, nimeni nu o mai analizează. Sensul „bun, cumsecade" al locuţiunii de treabă nu e imediat vizibil, deductibil din structura sa internă, dar nici nu e greu de explicat: s-a putut porni, în evoluţia semantică, de la descrierea priceperii si aptitudinii („bun de muncă" sau „de încredere"), valoarea pozitivă lărgindu-se cu timpul.
De altfel, Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul XI, partea a 3-a, Litera T, 1983) indică un înţeles mai vechi al expresiei de treabă (ilustrat cu un citat din Miron Costin), explicându-l prin seria de sinonime „harnic, priceput, capabil". Similară ca structură şi ca sens e locuţiunea - păstrată doar în registrul popular - (om) de ispravă.
În limba din secolul al XIX-lea circula însă o altă sintagmă, care a ieşit între timp din uz, foarte apropiată de om de treabă, dar cu un sens divergent: om al trebii. O găsim la Heliade Rădulescu, în portretele sarcastice Bată-te Dumnezeu (Cuconiţa Drăgana) şi Cuconul Drăgan: „Boierul dumneaei, nu ştiu cum îl cheamă, dar e om al trebii, scoate lapte din piatră"; „era un neiculiţă de minune, om al trebii, scotea lapte din piatră, pupa pe român în bot şi-i lua din pungă tot". Şi mai detaliată este la Alecsandri (în Istoria unui galben) lista acţiunilor care caracterizează un om al trebii: „Ispravnicul (...) era, cum se zice, un om al trebii. Cunoscând toate chipurile legiuite de obiceiul pământului întru a se folosi de prilejuri, el izbutise a-şi preface slujba în chiverniseală şi, slavă Domnului! după câţiva ani, îşi făcuse o stare ca oamenii". Deşi ar trebui să existe o parţială echivalenţă sintactică şi o apropiere semantică între construcţia cu de şi cea cu genitivul, omul trebii (şmecher, descurcăreţ) pare să fi fost foarte diferit de omul de treabă. Cele două structuri şi-au polarizat la un moment dat sensurile; formula
