Copil fiind, m-au tulburat scene din filme de duzină, de capă si spadă, cu buni si răi, în care „bunul", aflat la un moment dat în net avantaj, să spunem cu spada-n mână, în timp ce „răul" a pierdut-o pe-a lui, se retrage cu un pas si, după ce creează câteva secunde de suspans în care îşi priveşte în ochi adversarul, în loc să-l scoată din scenă, îi permite să-şi ia spada de pe jos şi să reînceapă lupta de pe poziţii egale.

Uneori o ridică chiar el şi, cu un mic zâmbet, i-o întinde cavalereşte celui pe care-l putea face să iasă din joc. În copilărie asta mă contraria, simţeam că e nedrept să dai răului atâta bine, mi se părea ciudat. Era greu să înţeleg pe-atunci că gestul mărinimos nu era decât respectul jocului fair. Cu atât mai mult cu cât confirmarea judecăţii mele naive venea în scena imediat următoare şi îmi umplea sufletul de durere şi revoltă: când acelaşi avantaj trecea de partea „răului", în loc să întoarcă favoarea care i se făcuse, acesta se purta ca un mizerabil ce era şi înfigea spada în cel bun, de-obicei după un şiretlic. (Bunul nu murea însă, printr-un noroc oarecare!). Asta arăta că fair play-ul e periculos, dar că, până la urmă, cine e de partea binelui şi joacă frumos are câştig de cauză.

Universitatea din Oxford este cea care şi-a legat numele, pe la sfârşitul secolului 19, de regulile disputei civilizate. La Oxford şi Cambridge s-au preţuit şi s-au cultivat deopotrivă trupul şi mintea, cum odinioară în Grecia antică. Liniuţa de unire între jocurile minţii şi cele ale muşchilor este, în teorie cel puţin, fair play-ul, tot o noţiune impusă de englezi. Iar polemica este un duel, o confruntare nu departe de alte jocuri, în sensul cel mai grav al cuvântului joc, şi implică să lupţi cinstit, ba chiar să întinzi mâna adversarului când acesta a căzut.

Tradus în termenii polemicii, al dezbaterii, fair play-ul d