Nefiind un mare iubitor al bicicletei în sine, cît al beneficiilor aduse de mersul pe ea, mi-am achiziţionat unealta de mers de la nea Puiu, un pensionar din bloc, contra sumei de 100 RON.

Probat. Bicicleta mergea bine şi distanţele îmi păreau mai scurte decît de obicei. Singura nemulţumire era culoarea. Dintr-un motiv care îmi scapă (fabricanţii putînd alege orice culoare din lume), bicicletele vin default pe albastru. Şi aici nu ne referim la nuanţele acestei culori, cît la albastrul acela idiot de pe steag. Prin urmare, am procedat aşa: cumpărat spray de vopsea galbenă, mers în curtea interioară a blocului şi început lucrul. Tanti Anica, femeia cu tomberoanele, mi-a adus chiar şi un scăunel din acelea mici, făcute din trei scînduri, pe care se ţin picioarele, acoperit cu un fel de blăniţă roşie foarte tocită. Aplicat vopseaua şi aşteptat pînă a doua zi.

Dimineaţa următoare beznă şi ploaie. Pentru că distanţa pînă la birou poate fi parcursă pe bicicletă în cam tot atîta timp cît mi-ar lua să ajung pe jos pînă la metrou, am decis să inaugurez noua achiziţie galbenă, curată, proaspătă şi luminoasă, în contrast cu peisajul gri de afară. Dintr-un soi de perfecţionism care nu m-a caracterizat niciodată şi la care nu ştiu de ce am apelat tocmai acum, am decis să pedalez prin ploaie să mai cumpăr un tub de vopsea, cît şi unul de lac, pentru ca totul să fie perfect. De ce-am făcut asta? Dumnezeu ştie. Cert e că n-a fost nimeni care să-mi strige: "Hey, Joe! Ce vrei să faci cu tuburile alea de vopsea din mînă?".

Unde mi-am propus să repar micile stricăciuni din ajun? Ei bine, chiar la birou. Că doar afară ploua. Pus hîrtii pe jos şi apucă-te să faci totul mai frumos şi mai luminos. Însă, pe acelaşi principiu prin care mi se întîmplă să îmi ajustez perciunii puţin cîte puţin, pentru că mereu îmi par inegali (deşi nu îi vede nimeni pe amîndoi în acelaşi tim