Termenii ce definesc valoarea unei comunităţi sînt, în primul rînd: prestigiul si autoritatea. De obicei, acestea sînt strîns legate în buna ei funcţionare.

Cînd aceste două dimensiuni ale audienţei nu sînt generate de structura însăşi a comunităţii, ci sînt acordate de altcineva/altceva, comunitatea poate deveni simplu instrument al celui ce i le conferă. Pierderea prestigiului şi autorităţii aceluia înseamnă automat degenerarea prestigiului şi autorităţii comunităţii respective. Dar dacă, independent de autoritatea tutelară, comunitatea posedă individualităţi de prestigiu şi autoritate, ea are şanse să supravieţuiască declinului sau prăbuşirii acelei tutele.

Acesta e cazul Uniunii Scriitorilor din România, înainte şi după Decembrie 1989.

Prăbuşirea sistemului comunist, deci dispariţia prestigiului şi autorităţii sale nu au determinat decît o criză minoră în comunitatea scriitoricească. A fost moda revizuirilor, defulărilor, resentimentelor, metamorfozelor alegre. Unii au căzut de pe un raft pe altul, alţii au beneficiat, mulţi mai aşteaptă. Cel mai important eveniment a fost, cred, regenerarea prestigiului şi autorităţii scriitorului. Şi expansiunea autorităţii critice. Înmulţirea centrelor de autoritate critică e cel mai semnificativ eveniment în actul receptării spectacolului literaturii.

Prestigiul şi autoritatea conferite unui scriitor de autoritatea critică pot fi receptate sau nu de administraţiile diverselor comunităţi. Gloria, dacă se poate spune astfel, conferită de apartenenţa la Uniunea Scriitorilor sau de critici şi istorici literari de valoare pot să nu spună nimic reprezentanţilor administraţiilor judeţene sau municipale. De obicei, colaborarea cu mulţi ca aceştia e imposibilă din motive de obtuzitate. Starea psihică imediată a scriitorului român e insatisfacţia. Orgolii nesatifăcute, vanit