Sunt unul dintre creierele care vor părăsi frontierele ţării, urmând o tradiţie românească veche de câteva sute de ani: şcolarizarea în străinătate. Din biografiile oamenilor de cultură din a doua jumătate a secolului XIX ori din romanele perioadei interbelice aflăm că studenţii români aleargă de foarte mult timp către universităţile Europei de Vest.

Astfel, exportul de creiere nu este o practică de ultima modă a tinerilor fiţoşi, cu aere de superioritate şi plini de revoltă, ci, de fapt, este una care ni s-a înrădăcinat foarte adânc în mentalitate şi în suflet. Mai exact, românii tineri n-au avut niciodată încredere în calitatea învăţământului românesc sau în bogăţia vieţii culturale româneşti şi nici n-au fost animaţi în vreun fel de sentimente patriotice.

Astăzi la modă este Londra şi mai puţin Parisul sau Viena, iar eu însămi îmi fac bagajele şi sunt la câteva zile distanţă de viaţa mea de studentă în Marea Britanie. Nu vreau să explic de ce am ales să plec, de ce am renunţat să lupt în propria ţară. Motivele le ştim foarte bine cu toţii, se vehiculează în presă de ani de zile, în ultimul timp din ce în ce mai insistent. Eu însămi m-am explicat în vreo două editoriale.

Acest text reprezintă, însă, doar felul meu de a-mi lua rămas bun de la un oraş în viaţa căruia am pus la bătaie o gamă variată de sentimente (de la revoltă, indingnare şi până la bucurie) şi de la un popor la care am crezut că pot schimba ceva, până când mi-a dat în cap cu ciocanul scârbei şi al dezamăgirii.

Sunt realistă. Nu mă aştept să cobor din avion şi străzile să fie pavate cu marmură, casele să fie încrustate cu diamante şi rubine, la intrarea Palatului Buckingham să se dea lingouri de aur vizitatorilor, iar pe Tamisa să curgă lapte şi miere. Totuşi, nu mă aştept nici la cocalarii care sparg seminţe la colţul blocului, nici la interlopii de cartier cu zgărzi