S-a scris şi s-a vorbit mult despre căsătoria morganatică a prinţului Carol cu Ioana Lambrino. Se ştie însă mai puţin despre existenţa unei convenţii intervenite între părţi, la 14 iulie 1921, adică la un an şi jumătate de la pronunţarea hotărârii de anulare a căsătoriei şi la şase luni de la naşterea copilului Mircea-Grigore, primogenitura. O convenţie, cum se numeşte ea în termeni juridici, un târg, cum aveau s-o denunţe cârtitorii monarhiei!
Oricum s-ar numi actul încheiat, nu încape nicio îndoială că preţul plătit de Banca Generală a Ţării Româneşti, din surse proprii sau din conturile Casei Regale, în patruzeci de rate semestriale, era menit să secretizeze pentru douăzeci de ani intimităţi sensibile nu doar pentru fostul ei soţ, dar şi pentru viitorul monarhiei.
Click aici pentru a vedea mai multe imagini inedite
Totul se aranjase în culisele puterii. Documentul, scris de mână, pe şase pagini ministeriale, e redactat sobru, sec, un contract comercial perfect, un contract beton, care merită să figureze ca model de urmat de experţii în conciliabule comerciale. Era menit să acopere juridic orice eventualitate litigioasă. Fusese semnat între „Banca generală a ţării româneşti, în virtutea vărsământului primit şi a instrucţiunilor care-l însoţesc şi care devin condiţiunile prezentei înţelegeri către dna. Jeanne Lambrino“.
Nu ştim cine negociase pentru fosta soţie, dar preţul obţinut ni-l recomandă ca un excelent profesionist al baroului bucureştean. Banca, după ce acoperea cu 500.000 de lei cheltuielile de după divorţ ale Ioanei Lambrino, urma să transfere la o mare bancă pariziană un capital de 2.200.000 de franci, din care beneficiara trebuia să primească semestrial o rentă de 5%, adică 110.000 de franci francezi. După douăzeci de ani, Ioana Lambrino urma să intre în posesia întregului capital, adică să devină stăpână
