Duminică la prînz. Ora 14. De obicei, familia se strînge la masă. Se admit [i excepţii atunci cînd... atunci cînd un artist spune o poveste. Tot despre familie. Tot despre o familie.

Despre oameni, despre comunism, despre urît, despre fabulos, despre iubire. Poveştile se concurează unele pe altele şi numai Rodica Mandache le potriveşte tonul, ritmul, rîsul, plînsul. Pentru că ea ştie să caute şi să spună poveşti. Discul ei cu Dama cu camelii, scos de Humanitas stă mărturie vorbelor mele. A citi-a rosti-a povesti. Mare tîlc în treaba asta. Şi puţini actori cunosc taina de a nu cădea în păcatul interpretării. La Lăptăria lui Enache sînt mulţi tineri. Lîngă mine, un el şi o ea se ţin de mînă şi ascultă Povestea unei fete şi a unui pian cu coadă scrisă de Elena Bociorişvili, apărută în colecţia „Cartea de pe noptieră", în 2006. Rodica Mandache a făcut o adaptare şi ne-a invitat la un spectacol lectură. Cred că a fost mai mult decît atît.

„Ce-s cuvintele? Nimic, apă de ploaie."

Ironia însoţeşte amar un tur de forţă al confesiunii autoarei şi, în acelaşi timp, al actriţei care îşi asumă fiecare nuanţă, fiecare paranteză, care îşi construieşte o complicitate aparte cu publicul, misterioasă, la limita legalităţii. Şoapta este un lux în teatru. Duminică la prînz m-am răsfăţat şi am zburat ca un fluture cu Faina-Fafocika-Papocika-Fidji. Cuvintele spuse de Rodica Mandache nasc imagini scurte, ca nişte flash-uri, de o tensiune aproape insuportabilă. Istoria oamenilor din Georgia se topeşte în zbuciumul unei familii. Femei cu nelinişti, cu vise şi neîmpliniri, cu bocete şi sexualitate suspendată, înmormîntări trucate, avorturi, nunţi amînate, ani şi ani care trec prin faţa noastră cu tot ce a fost greu şi umilitor în comunism, cu tot ce au putut oamenii să-şi salveze. Fiinţa, zborul, poate inocenţa. Rodica Mandache găseşte tonul pot