Publicînd O istorie a gîndirii politice medievale. 300-1450 (A History of Medieval Political Thought. 300 – 1450, Routledge, London&New York, 1996), universitarul Joseph Canning de la Universitatea din Wales, Bangor, specialist în activitatea legistului padovan Baldus de Ubaldis, alegea să se ocupe numai de gîndirea occidentală. Cu toate acestea, epoca de care s-a ocupat istoricul acoperea marea strălucire a Răsăritului european, pe scena căruia evoluţiile Imperiului Roman de Răsărit, socotit – după grecizarea din secolul al VII-lea – Bizantin, au avut o particulară strălucire şi relevanţă. Faptul nu l-a împiedicat pe autor să lase deoparte experienţa bizantină, „deoarece Imperiul Bizantin are o istorie foarte diferită: acolo statul a fost o continuare a Imperiului Roman din antichitate, iar poziţia bisericii în relaţie cu puterea politică a diferit tot mai mult de cea existentă în vest, unde afirmările independenţei ecleziastice s-au dezvoltat pe o scară necunoscută în răsărit“ (p. xii).

Rezultă de aici că, pentru Joseph Canning, obiectul privilegiat de studiu al chestiunii gîndirii politice este raportul dintre Stat şi biserică. Aparent justificată prin dominantele epocii, opţiunea istoricului britanic nu este nici necesară, nici suficientă. Istoria gîndirii politice, care vizează, în principiu, descifrarea ideilor, teoriilor, argumentărilor şi decupajelor tematice în materie de politică aşa cum se ordonează ele în succesiunea timpului, cu eventuala relevare a transferurilor, influenţelor, continuităţilor şi rupturilor înregistrate, nu exclude nici o perspectivă subsumabilă acestui cadru de lucru. Prin urmare, ea putea fi la fel de bine făcută ca trecere în revistă de lucrări scrise, ca succesiune de biografii proeminente, ca dinamică argumentativă, în multe feluri pe care cele patru capitole ale cărţii lui Canning nu le lasă să fie descifrate. Proced