O doamnă în etate, aşadar nu o femeie bătrână, nu o babă, ci o doamnă, una dintre acele persoane care toată viaţa au făcut numai ce trebuie şi care se simt îndreptăţite să aibă păreri cuviincioase despre ce e bine şi ce e rău, a intervenit în discuţia despre dragoste, purtată de câţiva septuagenari cam buruienoşi la vorbă, zicând că sufleteşte ar mai avea oamenii nişte motive să iubească, dar că nu-i mai ajută sfincterele.
Chiar şi în exprimarea unui medic sexolog o asemenea apreciere, cum că dragostea e o chestiune de sfinctere, ar fi sunat straniu. Cum să cobori bogatul dicţionar al iubirii, dicţionar care e, de la un cap la altul un fapt al minţii, al conştiinţei de sine a omului şi al civilizaţiei, la un regim de orificii. O definiţie golănească şi ţigănească a sexualităţii ar fi părut mai decentă, prin raportare la comentariul pasămite ştiinţific al bătrânei. Era ultimul lucru la care te puteai aştepta de la o femeie, iar el se întâmpla. Doamna, care, cum spuneam, era o doamnă, nu o infirmieră cinică şi în vârstă de la un cabient ginecologic cu clientelă de trotuar, fusese şi ea jună, fusese şi ea curtată de băieţi, trecuse şi ea ca toate fetele prin stările exaltate ale adolescenţei şi ale maturizării afective. Nu cred să existe pe lumea asta bărbat care să-i fi şoptit iubitei lui că-i adoră sfincterele. Cum mama mă-sii ajunsese o persoană educată, trăind în medii unde iubirea se cultivă, se venerează şi cheamă spiritele unul către altul mai presus de cele trupeşti, la concluzia că, dacă sfincter nu e, nimic nu e?
Bărbaţii aceia trecuţi prin toate şi slobozi la gură au amuţit de parcă îi lovise cuvântul drept în moalele capului. S-au uitat la femeie ca la o arătare, care îi sancţiona în nevolnicia lor de septuagenari pentru vina de a fi crezut că au iubit, au adorat, au glorificat greşit, că n-au fost o alcătui
