Când te cheamă Angela şi eşti de o bunătate remarcabilă, infailibilă, singurul lucru care ţi se poate întâmpla în afară de happy end-ul Cenuşăreselor de provincie este o martirizare urmată de sanctificare.

Regizorul italian alege prima variantă, unde Angela (Dorotheea Petre) este îngerul poposit în Italia în casa unde se află o bătrână şi stimabilă doamnă croită din frustrări, cocleli şi prejudecăţi prăfuite. Tânăra româncă este angajată ca asistentă a aristocraticei doamne şi de la prima înfăţişare pe peron cu rochia simplă, săndăluţele şcolăreşti şi mâinile împreunate în poală, personajul îşi afirmă vocaţia, unicul scop: acela de a înmuia şi inimile cele mai bătrâne. Roca din care pare confecţionată signora Gemma (Ilaria Occhini) nu este însă atât de solidă pe cât pare, iar Angela îi câştigă pas cu pas încrederea şi afecţiunea printr-o constantă solicitudine. Bunătatea angelică dizolvă în final şi ultimele reziduuri de neîncredere, iar bătrâna devine un suporter al fetei care se confruntă cu mefienţa, mercantilismul şi duplicitatea vecinilor, erzaţ mentalitar al opiniei publice.

Confruntările mărunte o lasă neschimbată pe Angela, nimic nu reuşeşte să-i schimbe atitudinea de radiantă bunătate şi răbdare angelică, nu există nicio clipă de lumească enervare când este în mod evident nedreptăţită. Intr-un fel, filmul decurge previzibil din acest punct de vedere, între cele două femei se creează o solidaritate care culminează cu decizia mai puţin verosimilă a Gemmei de a o însoţi pe Angela în oraşul natal, Sulina, pentru a-şi căuta iubitul dispărut de la domiciliu, pe Adrian (Vlad Ivanov). Ţinut în stand by tot timpul, mai mult o schemă tactică, un pretext, decât un personaj, Adrian nu va scoate o vorbă până la finalul filmului, apariţiile sale fiind egal distante, indiferent că este vorba de o amintire sau de revederea celor doi îndrăgo