Că Medicina este o facultate îndeosebi grea este un amănunt pe care nu-l simt dedt cei care, trecînd prin filtrul ei de selecţie, i-au simţit pe viu cruzimea exigenţelor.

O şcoală a asimilării sisifice în care voinţa şi răbdarea sunt virtuţi neapărate şi în care disciplina ordonării timpului e o condiţie sine qua non.

Şi, dacă sărim peste pretenţiile universitare adesea absurde - tocirea unor chichiţe pe care le uiţi a doua zi după examen, apogeul fiind atins de disciplina anatomiei, unde protuberanţele osoase, locurile de inserţie musculară, traiectul nervilor, scizurile, canalele, apofizele şi fosele reprezintă, pentru fiecare student, un supliciu de care nu poate scăpa decît maltratîndu-şi memoria -, dacă aşadar lăsăm deoparte excesul pedagogic menit a chinui cu bună-ştiinţă, atunci, în comparaţie cu instituţia înfiinţată de Carol Davila, alte facultăţi aduc, dacă nu cu o plimbare de agrement, atunci cu un antrenament moderat făcut în incinta unor clădiri de tradiţie. În fine, dacă adăugăm amănuntul istoric că învăţămîntul medical a scăzut în rigoare după 1989, scădere sporită de directivele de la Bologna, care au preschimbat mai toate facultăţile în manufacturi care scot pe bandă rulantă mediocrităţi patente, atunci ne putem face o imagine despre cum se făcea şcoală medicală în anii inter- şi postbelici.

În acele decenii, cine reuşea să depăşească rigorile instrucţiei se putea considera primit într-un ordin cavaleresc de spăimoasă pregătire profesională, anii de facultate devenind obiectul unor rememorări cu iz de epopee personală. Îţi aminteai de ei ca de încercările îndurate într-o cruciadă dusă la capăt cu greu şi numai cu preţul unui epuizant consum nervos. Cartea de faţă este cronica cruciadei lui Nicolae Radu pe cîmpul Medicinei. Autorul şi-a făcut studiile la Bucureşti între 1953 şi 1959, devenind apoi un reputat