Noi, românii, avem un stil incredibil de a critica. E şi bine, e şi rău!

Mi se explica la un moment dat că atunci când eşti sef trebuie să te arăţi mereu nemulţumit de subalterni. Am strâmbat din nas dar am evitat să mă contrazic până nu am digerat informaţia şi am căutat şi alte exemple în jurul meu. Eh bine, am văzut că aceasta este o strategie aplicată într-o proporţie covârşitoare pe plaiurile autohtone. Am tot încercat să îmi dau seama de ce, aşa că am continuat să întreb „în stânga şi în dreapta”. Mi s-a explicat că angajatul român este leneş şi delăsător iar dacă la un moment dat face un lucru pozitiv şi îi spui ce minunat a fost nu îşi va mai da interesul. Un răspuns parţial adevărat dar nu mi se pare normal şi corect să generalizezi. Cunosc oameni care muncesc 12 ore pe zi, la propriu, şi au şi rezultate cuantificabile dar şefii lor se declară tot nemulţumiţi de prestaţie. În aceste condiţii, „furnicuţele muncitoare” se demoralizează şi ajung la concluzia că orice ar face nu este bine şi nu vor fi lăudaţi în veci, asta ca să nu mai discutăm de vreo mărire de salariu că doar este criză.

Bun, dacă angajatul se demoralizează pentru că şeful „şterge pe jos cu el”, ori de câte ori are ocazia şi orice ar face, cum să mai aibă chef să muncească (probabil de aici şi originea cuvântului „scârbici”). Ce să mai discutăm de motivaţie în condiţiile în care persoana în cauză câştigă oricum un salariu care nu îi permite o viaţă luxoasă ca să aibă cu ce compensa. Personal, consider că dacă nu mai există motivaţie nu mai există nici performanţă. E posibil ca ceea ce am scris până acum să pară a fi un citat de politică corporatistă…habar nu am pentru că nu am lucrat în vreo corporaţie până în prezent, numai că încerc să urmăresc nişte principii logice, în accepţiunea mea. Ar mai trebui să menţionez faptul că nici nu am avut angajatori care să adopte o atitudine