Am vorbit luna trecută despre centrele de influenţă din literatura română de astăzi (căci să fi spus centre de putere era prea mult!).

Ne-am întrebat care sunt centrele de influenţă şi cum acţionează ele. S-ar fi cuvenit, poate, să schimbăm ordinea, să fi pus mai întâi altă întrebare: câtă influenţă, câtă pondere, câtă autoritate, cât prestigiu au literatura şi scriitorii în societatea românească? Iar dacă răspunsul la această a doua întrebare ar fi fost unul anume, atunci discuţia despre centrele de influenţă s-ar fi dovedit fără rost.

Am anticipat zicând dacă răspunsul ar fi fost unul anume. Care anume?

Acesta pe care caut să-l formulez aici cât mai tranşant şi care reprezintă convingerea mea fermă: în preocupările publice, pe scara de valori din societatea românească a momentului, literatura ocupă un loc din ce în ce mai modest, iar scriitorii contemporani se află într-un vădit deficit de autoritate. Punţile dintre publicul potenţial şi lumea literară (care-i cuprinde pe scriitori şi cărţile lor) se dovedesc din ce în ce mai firave, din ce în ce mai compromise.

Şi din vina cui s-a produs această izolare a micii comunităţi literare de marea comunitate naţională căreia, în mod normal, literatura ar trebui să i se adreseze şi căreia ar trebui să-i trezească interesul? Opinia mea este că din vina ambelor părţi: şi lumea literară a transmis mesaje cel puţin confuze spre public, şi publicul şi-a întors privirea de la literatură spre alte preocupări, astfel încât nu mai avea cum să vadă şi să înregistreze ce se petrecea aici, oricât de valoros ar fi fost.

Cauzele acestei despărţiri sunt în mare măsură ştiute, obiective şi de înţeles: ele ţin de istorie, de mersul vremurilor, de evoluţia tehnologiilor, de ieşirea din Galaxia Gutenberg şi de intrarea într-o dominaţie a vizualului etc. Dar chiar şi