Un regizor străin care să-şi facădebutul în lungmetraj cu un film turnat în coproducţie cu România nu-i chiar o noutate, dar e prima dată cînd o asemenea experienţă nu e definitiv perdantă pentru toate părţile. De altfel, nu avem decît două antecedente de amintit (şi de uitat): 1. bizareria deschiderii noului secol filmic românesc, în martie 2001 (după un hiatus de un an şi jumătate al premierelor autohtone), cu „comedia poliţistă“ Ţăcăniţii (semnată regizoral şi coscenaristic de Gérard Cuq), despre care e suficient să notăm că Eugenia Vodă şi-a intitulat cronica din România literară „Ţăcăniţii sîntem noi“; 2. aventura din 2009 a actriţei Fanny Ardant în spatele camerelor de luat vederi, cu cvasiunanim-igonoratul Cenuşă şi sînge. Ca atare, nu putem decît saluta evitarea unei asemenea orbite de către coproducţia (în această ordine) italo-românăMar Nero/Marea Neagră, semnată regizoral de debutantul între două vîrste Federico Bondi, cosemnatar totodată al subiectului şi scenarizării (soggetto şi sceneggiatura, pe care profesioniştii peninsulari le disting întotdeauna pe generice), imaginea şi coloana sonoră aparţinînd, de asemenea, unor echipe italiene. Ceea ce dă sens, substanţă şi legitimitate coproducţiei este, mai întîi, interesul efectiv comun şi acut-actual al fondului socio-cultural alsoggetto-ului (de unde şi relativul succes repurtat, pare-se, în unele circuite de săli din Italia, precum şi la festivalurile programate în acest sens): numeroşii români aflaţi la lucru sau strămutaţi, de voie, de nevoie şi nu neapărat fericiţi sau bine primiţi, la însăşi sorgintea gintei latine. E, apoi, discreţia tratării scenaristic-regizorale a subiectului, în linia, s-ar zice, a minimalismului Noului Cinema Românesc, chiar dacă nu la nivelul performanţelor sale, ci în acea notă foarte specifică a producţiei medii populiste, cu o veche tradiţie pre- şi post-neorealistă, d