Orice încercare de a desluşi manevrele de pe scena noastră publică din ultima vreme ar trebui să pornească de la o constatare greu atacabilă: România nu este o democraţie funcţională şi nu este un stat de drept autentic.

Probele sunt la îndemână: nici unul dintre polii legitimi ai puterii constituţionale nu pare să ţină seama de opţiunile exprimate de alegători la urne. Mulţumită unor înţelegeri obscure între PSD şi PNL, uninominalul nostru struţocămilă a pro­dus parlamentari fără legiti­mitate democratică, precum Crin Antonescu, care „s-a ales'' din poziţia a treia, dar avem şi formaţiuni care nu s-au pre­zentat nicio­dată în faţa alegă­torilor, pre­cum UNPR, dar care sunt esenţiale pentru su­pra­vie­ţuirea actualei coaliţii. Bun sau rău, parlamentul unicameral de 300 de oameni a fost opţiunea majorităţii într-un referendum, dar nici Guvernul, nici opoziţia nu se grăbesc să transforme re­zul­tatele acelui referendum în lege, aşa cum ar trebui. Am avut alegeri prezidenţiale acum mai puţin de un an şi liderii PSD şi PNL vorbesc despre suspendarea preşedintelui, de parcă alegerile n-ar avea nici o relevanţă pentru ei.

Dacă partidele şi liderii politici nu dau doi bani pe propria legitimitate democratică, în schimb dau o grămadă (sau mai degrabă primesc) pe grupuri de interese pe care le transformă în centre de putere. Cele mai vizibile sunt oligarhia politico-economico-mediatică şi sindicatele. Oligarhi precum S.O. Vîntu şi Dinu Patriciu îi fac pe unii puternici sau îi distrug cu o singură vorbă, iar sindicatele - care în majoritatea lor covârşitoare nu mai reprezintă clasa muncitoare, ci grupuri de birocraţi - nu se feresc să îşi afişeze afilierile politice şi pretind deschis să formuleze agenda politică a ţării, deşi nu au nici o legitimitate să o facă. Această situaţie a rămas oarecum neschimbată în ultimii 20 de ani, deşi metodele s-au mai rafinat, i