Nu e o carte uşoară. Nu poţi să o citeşti în metrou, în tren, în vacanţă. Dacă o citeşti noaptea, acum, în septembrie, oricît ar fi de calde nopţile şi oricît ar fi de plăcut în apartament, tot îţi vine să mai pui o haină pe tine. Se poate să-ţi fie frig, foame, teamă, să tremuri. Îţi faci o cafea, ai deja mormanul de ţigări lîngă tine, şi citeşti mai departe. E o lectură care te istoveşte. Dorin TUDORAN, Eu, fiul lor: dosar de Securitate, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, Postfaţă de Nicolae Manolescu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 592 p. E povestea unui om care trăieşte de 25 de ani în Statele Unite şi nu poate uita. Poate că a iertat, dar nu poate uita ce i s-a întîmplat în comunism. Acum un an şi mai bine a fost la CNSAS şi şi-a cerut dosarele. A primit 18 volume, dar ele nu sînt complete. Totuşi, şi din aceste 18 volume, Dorin Tudoran şi-a dat seama că, în vremea cînd era în România, nu-şi mai aparţinea. Era urmărit, controlat, anchetat, se încerca discreditarea sa, Securitatea căuta să creeze disensiuni între el şi puţinii prieteni cu care se mai conversa. La capătul lecturii, putem spune că Securitatea l-a transformat pe Dorin Tudoran în disident, în protestatar al regimului Ceauşescu. El dorea să fie un om normal, să-şi scrie cărţile şi să reacţioneze în faţa imposturii, dar, la sfîrşitul anilor ’70, nu se vedea drept un opozant al sistemului sau al lui Nicolae Ceauşescu. Conflictele sale cu Securitatea au pornit din interiorul breslei, după ce Dorin Tudoran a descoperit plagiatele lui Eugen Barbu (în Incognito, şeful Săptămînii copiază din Paustovski, Ehrenburg şi Malraux) şi Ion Gheorghe (care îl plagiază pe Lao Tse). Au mai fost şi diverse conflicte de muncă la Luceafărul, unde era angajat, revistă pe care Partidul şi Securitatea dorea să o controleze prin oamenii ei, Nicolae Dragoş, de exemplu. Numai că Dorin Tudoran a călcat pe un muşuro