Una dintre temele evitate de istoriografia oficială este cea a colonizărilor cu populaţie românească a Dobrogei. În ciuda manualelor de istorie, intrarea Dobrogei în componenţa României în anul 1878 pare să fi fost mai curând un accident istoric decât rezultatul unei strategii deliberate a liderilor românilor.
În anul 1877, avea să izbucnească războiul ruso-turc, la care a participat şi România, în calitate de aliată a Rusiei, cu scopul de a-şi dobândi independenţa. Participarea României la război a fost stabilită prin intermediul unei convenţii diplomatice, prin care Rusia se obliga, printre altele, să garanteze integritatea teritorială a României, care includea Muntenia, Oltenia, Moldova şi trei judeţe din sudul Basarabiei.
Monedă de schimb
După victoria asupra turcilor, prin tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin, Rusia ţaristă şi-a încălcat obligaţia de a respecta integritatea teritorială a României şi a ocupat cele trei judeţe din sudul Basarabiei, care reveniseră Moldovei în anul 1856, în urma Războiului Crimeii.
Pentru a oferi o aparenţă de onorabilitate acestei încălcări, Rusia a oferit României Dobrogea, ca un fel de compensaţie. Liderii politici români nu au fost deloc încântaţi de acest schimb. Dobrogea, o provincie de graniţă a Imperiului Otoman, era subdezvoltată din punct de vedere economic şi locuită de o populaţie majoritar musulmană, rezultată în urma colonizărilor şi convertirii la Islam a unui număr mare de creştini din provincie. Bineînţeles, în Dobrogea trăiau şi mulţi creştini, dintre care majoritatea era românească. Documentele epocii arată că premierul României, Ion C. Brătianu, s-a opus vehement cedării Basarabiei de Sud. Opoziţia sa i-a iritat pe reprezentanţii Rusiei, care oferiseră iniţial o suprafaţă mai mare României drept compensaţie, inclusiv oraşul Silistra. În cele din urmă, ruşii
