Chiar dacă nu a inflamat opinia publică în aceeaşi măsură ca autobiografia postumă a lui Adrian Marino, publicarea unei prime părţi din dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran a stîrnit deja controverse, atît în mediul electronic – unde bloggerul Tudoran este un „actor“ deosebit de incisiv –, cît şi în presa tipărită. Fostul disident anticeauşist a rămas un intelectual critic independent şi incomod, redutabil în sancţionarea imposturilor moral-politice ale intelectualilor noştri publici. Foarte probabil, ecourile generate de amplul volum-document ar fi fost nesemnificative dacă autorul de pe copertă (şi obiectul urmăririlor) nu i-ar fi „deconspirat“ pe cîţiva dintre denunţătorii săi cei mai notorii, între care Mihai Botez, Andrei Brezianu, Alexandru Paleologu, Mircea Iorgulescu şi Eugen Uricaru, fără a mai vorbi de „Someşan“. Unii dintre agenţi fuseseră daţi în vileag mai demult, alţii au constituit şi pentru mine o surpriză. Senzaţia de confuzie Cu o ramă alcătuită dintr-un amplu text introductiv al lui Radu Ioanid, cîteva substanţiale texte de escortă ale lui Dorin Tudoran, o postfaţă confesivă a lui Nicolae Manolescu şi o bogată anexă, cele peste cinci sute de pagini din Eu, fiul lor (un titlu egolatru, sarcastic, histrionic…) constituie un adevărat filon, atît pentru analiştii Securităţii ceauşiste şi ai regimului totalitar, cît şi pentru toţi cei interesaţi de subteranele politice ale vieţii literare din România anilor ’70-’80. Treptata degradare a mediilor culturale supuse unei presiuni tot mai intense, scandalurile de plagiat (Eugen Barbu, Ion Gheorghe) de pe fondul acutizării conflictului dintre naţional-comuniştii protocronişti şi moderniştii cosmopoliţi, istoria secretă a confiscării revisteiLuceafărul de către aripa radicală a Securităţii ceauşiste, escaladarea tensiunilor interscriitoriceşti culminînd cu Conferinţa Naţională a Uniunii din 1981 şi