Praznic si năprasnic nu sunt tocmai antonime. O nepotrivire e, însă, între lumea felurită, zăbavnică, a primului, si aceea dintr-o bucată, fără răgaz, a celuilalt.

Sunt, la urma urmei, două opţiuni de a (te) petrece. Brusc şi nepovestit, sau cu alaiul felurilor de mâncare chemând varietatea, încântătoare, când nu grea, a felurilor de oameni. Această suită, solemnă în întreg, hâtră în parte, e materialul lui Marin Sorescu din La Lilieci.

În satul care începe să existe literar în 1973 pentru a sfârşi, direct în parabolă, în 1998, prezentul muşcă din viitor. Atmosfera pomenii de viu, ori chiar aceea a glumei cu oltenii care vor să fie primii la Înviere, trăieşte din plin în această lume care se grăbeşte fără să ajungă nicăieri. Decât La Lilieci, unde-i e rostul. O lume care ajunează, poftind la dulce, şi care vede opincile noi pe spinarea porcului viu, forţând din matca lor timpuri care încă nu s-au întâmplat. „Din când în când se apleca să vadă ce Dumnezeu

se-ntâmplă/ Acolo jos,/ De nu mai răsare odată cânepa, sub brazdă?" (Momâile). Filosofia ei o cuprinde bine Lupta cu gărgăunii „Toată vitejia e să-i întărâţi şi la urmă să ştii/ Cum să te aperi, fugind în zig-zag şi acoperindu-ţi mai ales faţa." Halal vitejie, am spune, însă pentru sat e o reţetă, a dârzei amăgiri. E înălţătoare imaginea cosmogonică răsturnată într-un ceaun cu mămăligă, din Prânzul, dar se trece repede, pierdută în catastiful unor minuni de uz local. De pildă, unul îl vede pe Dumnezeu, lucru „ieşit din comună" (vanitatea ia frazeologia pe sus...), fiindcă megieşii lui văzuseră, de când erau, doar pe dracu'. Acela, vizionarul, devine sfânt şi pleacă, „înotând prin pustiu şi certând omenirea/ Până aproape de Caracal." Un sfânt caraghios şi tragic, ca Nastratin al lui Barbu, ca Leliţa care, tot aşteptând veşti de pe front, se îmbolnăveşte de pelagră şi-şi rupe pi