In timp ce poponeatza mea se intalnea cu asfaltul intr-o seara frumoasa de sfarsit de vara, mintea mea accepta pentru prima oara (dupa ceva vreme) ca eram confundata. Simteam aceasta “confuzie” de ceva vreme, instinctul imi juca feste, asa ca…am inghesuit pe cineva fortand in acest fel orice era deja acolo SA IASA LA SUPRAFATA, asa incat sa capat raspunsurile pe care.. doar (repet) le simteam.
Nu mi-a fost usor sa ma ridic, mai ales ca eram pe role, nu numai niste role “de-adevaratelea” ci mai ales unele imaginare, unele care alunecau prin mintea mea in toate directiile, inainte-inapoi fiind o miscare (nuanta?) depasita fara nici un fel de problema la vremea respectiva…
Dar m-am ridicat. “Plangand cochet” mi-am sters jeansii, probabil daca as fi avut o oglinda, mi-as fi cercetat si coafura (precum o actrita, preocupata de “audience”, si sa vopseasca repede-repede gardu’) pentru ca nu-I asa, o “diva” ramane o “diva”, chiar si cu inima taiata in bucatele, precum ceapa pentru ciorba..
Si dupa ce m-am ridicat, mi-am spus “fraiera naibii, sa fii tu a naibii de fraiera ce esti, care nu esti tu ultima prostanaca de pe planeta asta” .
Mai apoi, dupa ceva timp, am plecat.
****
Imi aduc aminte o dupa amiaza cand, iesita singura la plimbare (in alta lume) am incercat sa surprind sau macar sa adulmec senzatii cunoscute, asemanatoare cu cele de acasa. Nu am reusit. Nici nu ma asteptam sa reusesc, asa cum nu ma (sau mai) astept sa se mai intample nimic bun cu inima mea de acum inainte. O mai spun din cand in cand in existenta reala, cred ca am spus-o intr-un rand si aici, e un pret pe care uneori il platim pentru ca viata noastra sa arate asa cum vor sau (se) asteapta CEILALTI ori cum vrea masca, spoiala din noi. Pentru ca, daca am avea curajul si sangele sa patrundem mai adanc, sa coboram, sa nu ne oprim la unu sau la parter, am observa ca de
