O mare parte dintre români e captivă încă în realitatea televizată, viciată, mutilată, deformată de sclipiciul şi dramatismul ei artificial.
O bservă Clive, un compozitor care se urcă într-un tren, în vestul Londrei, căutând inspiraţia. Se întâmplă în josul paginii 82 din romanul „Amsterdam" al lui Ian McEwan, probabil cel mai bun scriitor englez contemporan.
Clive obişnuia să creadă că prin civilizaţie se înţelege „suma tuturor artelor, la care se adaugă designul, gastronomia, vinul bun şi alte câteva lucruri asemănătoare". De fapt, constată el, civilizaţia înseamnă mai mult, mai tragic, mai trist, ceea ce se vede din tren: „mile după mile de locuinţe moderne standardizate, al căror scop principal era să servească drept suport antenelor de televiziune, simple sau parabolice; fabrici producând gunoaie inutile cărora să li se facă reclamă la televizor; iar tot restul spaţiului era ocupat de şosele şi de tirania circulaţiei". Fireşte, peste tot la fel. În România noastră paradoxală e la fel, dar mai mult.
„Amsterdam" e o carte din 1998. De atunci, civilizaţia modernă se desprinde lent de stăpânirea televiziunii şi se mută pe internet, un mediu mai democratic, mai liber, dar şi un gigantic, haotic, depozit al atâtor gunoaie inutile. Eu prefer imaginea deloc suprarealistă a acelor pensionari din Bonn care, într-un august târziu din 2009, jucau pétanque, fără urlete. Începea toamna, era seară, era atâta frumuseţe în umanitatea lor nealterată, şi Rinul curgea ca şi cum viaţa ar putea avea şi sens. Normalitatea nu are nevoie de farduri, de reflectoare. Reflectaţi câteva clipe.
O mare parte dintre români e captivă încă în realitatea televizată, viciată, mutilată, deformată de sclipiciul şi dramatismul ei artificial. Studiul recent care arăta că, zilnic, românii petrec în faţa televizorului, în medie, şase ore, 360 de minute, 21.600 de secunde, develope
