Primirea de care s-a bucurat Herta Müller în România la sfârşitul lui septembrie a fost, spre lauda intelectualilor români, excepţională.
Sala Ateneului era plină ca în foarte puţine împrejurări. În faţa librăriei Humanitas s-a format o coadă de sute de persoane. Presa culturală şi cotidianele au consacrat evenimentului pagini întregi. N-au lipsit radioul şi televiziunile. Trebuie să recunosc că am fost mândru de atenţia pe care intelectualitatea bucureşteană a acordat-o scriitoarei germane de origine română, laureată a Premiului Nobel. „Premiul este al dv. în întregime, nu al Germaniei, nici al României", a spus în cuvântul său Andreas von Mettenhelm, ambasadorul Germaniei. Am citit o bună parte din literatura Hertei Müller, romane ca şi eseuri, şi sunt de părere că Nobelul este absolut meritat, indiferent de numele, uneori mult mai cunoscute, ale altor candidaţi din 2009, cu care numele ei a fost, nu o dată, pus tendenţios în cumpănă. Îmi pare rău că trebuie să spun că Herta Müller nu a fost la înălţimea prestigiului ei şi a entuziasmului celor care au întâmpinat-o. Ce enormă dezamăgire felul în care Herta Müller a răspuns la întrebările lui Gabriel Liiceanu în dialogul lor de la Ateneu! Înainte de orice, mi s-a părut nepotrivită cu statura ei morală flatarea unui public doritor să audă exact ceea ce i se spunea. Herta Müller a jucat, evident, un rol. Faptul că l-a jucat perfect, ca o mare actriţă, e departe de a putea fi considerat o scuză. Aplauzele la scenă deschisă dovedeau că mesajul ei trecuse rampa. Ceea ce este ciudat este că publicul nu părea să fi remarcat că nu doar scriitorii erau aruncaţi în groapa cu lei a judecăţii de apoi a colegei lor de breaslă, ci şi poporul român în întregul lui.
Un mesaj, nu doar răutăcios, ci şi incorect. Herta Müller îl transmisese şi cu alte ocazii, deşi nu cu audienţa din 27 septembrie. Mesajul consta în criticar