Când, prin asumarea răspunderii, guvernanţii ne-au luat şi speranţa, am zis: ce noroc, ne convertim la budism!
Hotărâţi-vă, deci: profităm de faptul că nu mai avem nimic de pierdut, că suntem liberi ca fazanii de Himalaya? Sau vreţi să rămânem aici ca să prindem în direct lovitura de stat? Mai bine îl rugăm pe Sever Voinescu să ne twitterească la momentul potrivit şi urcăm spre Regiunea Autonomă Tibet, ca să ne împlinim karma.
Ne luăm o mantră puternică - Om Tare Toutarre Toure Soha (no, nu e mantra lui Băse, aia e Fu Tare Cât Fu) - şi ne desprindem de iluzie, ca PDL din PNL. Ieşim din ţara asta etnobotanică cum ies iniţiaţii din propriul corp şi levităm ca lamele spre Lhasa. O să ajungem la timp: Lhasa e mereu cu o sută de ani în urmă, ne asigură iniţiaţii care au trăit destule vieţi ca să nu se mai înşele.
Odată ce-am fost eliberaţi de speranţă, de dorinţe şi de teamă, nu mai are importanţă ce lăsăm în urmă şi ce ne aşteaptă, fiindcă trecutul nu există, viitorul e un vis, prezentul doar e eternitatea care contează.
Cocoţaţi pe acoperişul lumii şi privind-o de sus, toate pământurile natale devin iluzorii, ca în poemele lui Milarepa.
Ce te izbeşte când intri în capitală, mai violent decât aerul rarefiat, e mirosul de unt de iac - ceaiul e amestecat cu unt şi cu sare, lumânările sunt din unt; urcând până la Potala, Palatul Absenţei celui de-al şaisprezecelea Dalai Lama - exilat în India, la Dahramsala, sau "Little Lhasa" cum îi zic pelerinii anglo-saxoni, însetaţi de Satori (care nu e un joc de societate, ci trezirea la adevărul absolut) - piciorul alunecă pe treptele multe şi tocite ca pe untul de iac; frunzele din pomi miros rânced a unt de iac; rasele galbene şi rasele purpurii ale călugărilor, steguleţele colorate întinse pretutindeni miros a unt de iac; bărcile care plutesc pe Kyichu, Fluviul Fericit, miros a iac.
Iar peste acea
