Prin 2007, când căutam un furnizor de Internet pentru afacerea noastră, am cerut, mai întai, oferte de la cei doi mari provideri din Alba Iulia (si din Romania) din motive evidente: tehnologie avansată, know-how străin, preţuri mai mici, cel putin teoretic, având în vedere presupusa eficienţă, angajaţi mulţi si pricepuţi si asa mai departe. Spre surprinderea mea, unul dintre ei nici nu a catadicsit sa îmi raspunda la cerere, iar celălalt a strâmbat din nas când a văzut locaţia in care vroiam net. Plus ca preţurile nu erau chiar asa de mici cum mă asteptam.
La sfatul unui prieten IT-ist am apelat atunci, cu suficienta reticenta, la o firma mica, una cu retea “de cartier”. Si, surpriza: pretul rezonabil, instalarea in locatia speciala in care vroiam acces la net nu a fost nici o problema si viteza cu care veneau si plecau bitii – satisfacatoare. In cei trei ani de contract au mai fost probleme de conexiune, insa lucrurile se rezolvau cu un simplu telefon. Nu-i cunosteam pe cei care raspundeau la reclamatiile mele, insa problemele se rezolvau rapid. Ma simteam ca intr-un restaurant italian de familie in care toti, de la bucatar pana la chelner sunt direct interesati sa mearga afacerea bine si sa fie clientul multumit.
Dar, asa cum in curand in Romania vor exista doar 2 tipuri de angajati, la stat si la multinationale, mica retea “de cartier” a fost cumparata de unul dintre cei 2 mari. Asa ca m-am vazut pus in situatia de a alege: fara Internet sau abonat la “corporatisti”. Normal ca fara net nu se poate, asa ca am acceptat sa semnez cu noul meu provider. Si asa a venit primul cadou: viteza mai mica, la acelasi pret platit pana acum. Sigur ca am primit asigurari sfatoase cum ca viteza lor mai mica e de fapt mai buna decat cea mare pe care am avut-o. Ca la ei nu se blocheaza reteaua. Ca nu “pica” si nu incetineste seara, cand toti pustii sunt on-line. Aiure
