Nicolae Manolescu a fost ”dezamăgit enorm” de răspunsurile pe care Herta Muller i le-a oferit lui Gabriel Liiceanu în cadrul întâlnirii de la Ateneul Român. Iar ceea ce a provocat această reacție a lui Nicolae Manolescu a fost, scrie el în ”Adevărul”, faptul că Herta Muller a răspuns ”așa cum a vrut publicul”, că ”a jucat un rol”, atunci când a arătat cu degetul către lașitatea poporului român în timpul perioadei comuniste.

Dacă Manolescu s-ar fi oprit cu ”dezamăgirea” aici, poate că aș fi acceptat că e un punct de vedere, o percepție personală la care fiecare are dreptul. Atacurile care urmează însă în editorialul din ”Adevărul” sunt mai mult decât dezonorante. Pentru Manolescu. ”Adevărul este că oamenii din toate dictaturile „s-au aranjat” mai mult sau mai puţin. Regimurile comuniste au durat decenii şi trei sau patru generaţii au fost nevoite să caute moduri de supravieţuire. Eventual să emigreze şi să critice dictatura de la distanţă, cum a procedat Herta Müller însăşi. Cât timp s-a aflat în România, a tăcut, chiar dacă, vorba ei, s-a „enervat”; de solidarizat, nu s-a solidarizat cu disidenţii, fatalmente minoritari în toate dictaturile (reproş pe care îl face acum majorităţii românilor), ba s-a „aranjat” şi ea cum a putut, nerefuzând de exemplu un premiu literar acordat de UTC. Şi nu mi se pare deloc onorant din partea ei să nu ştie, şi încă şi mai grav, să se prefacă a nu şti că, vorbind de memoria dictaturii, în România postdecembristă există un institut al statului care studiază trecutul comunist şi crimele lui şi că România este singura ţară din fostul lagăr estic al cărei preşedinte şi-a asumat oficial un raport care condamna regimul, declarându-l, nu numai criminal, dar şi ilegitim.”, scrie Manolescu.

Cine se scuză, se acuză, spune psihologia populară. Pentru că Nicolae Manolescu găsește în necesitatea ”supraviețuirii” scuza lașității confra