Mi s-a făcut o copie de pe buletin şi mi s-a pus în braţe o găleată, cu indicaţia severă să am grijă de ea şi în somn, ca soldatul de puşcă: acestea au fost toate formalităţile pentru a deveni zilier. Fără să ştie cineva că sunt ziarist. Un sfert de oră mai târziu, începeam, buimac, o săptămână de lucru la cules mere în livezile din jurul Fălticeniului. Un oraş plin de şomeri, unde, însă, proprietarii de livezi nu găsesc mână de lucru la cules.
Nici nu s-a luminat bine de ziuă, luni, pe la şase şi ceva dimineaţa, când ajung la poarta Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură din Fălticeni, cu rucsacul în spate, ca să mă tocmesc zilier la cules de mere. Cu o zi înainte dădusem o raită pe la particulari, dar nu m-a angajat nici unul. Ei plătesc la negru şi se feresc de figurile noi, mai ales de când s-a auzit că guvernul vrea să ia impozit şi de la zilieri. Particularii lucrează an de an cam cu aceeaşi oameni, greu intri la ei dacă nu te ştiu sau nu eşti adus de unul de-al lor.
La plecarea din Bucureşti îmi ziceam că e o muncă atât de frumoasă, plină de parfum şi romantism... dar când ajung la fermă, plouă şi bate vântul, cerul stă lipit pe livadă ca o cârpă udă. Poftim de mai visează!
În ghereta portarului mai sunt doi inşi. Aşteaptă să capete ceva de lucru. Curând va veni cineva să îi pună la treabă. Amândoi sunt foşti angajaţi ai staţiunii pomicole şi au venit şi la câştig, cât o fi, dar şi pentru că încă se mai simt legaţi cumva de ferma asta şi nu i-a răbdat sufletul, ca pe atâţia alţi şomeri din Fălticeni, să stea acasă şi să roadă liniştiţi ciolănelul ajutorului de şomaj, când s-a anunţat la televizor că directorul Gheorghe Iacobuţă nu găseşte în oraş mână de lucru şi e nevoit să aducă zilieri de prin cele mai sărace sate din judeţul Botoşani şi chiar din Basarabia. Banii n-ar fi ei mulţi, maxim 36-40 de
